În tăcerea absurdă şi împovărătoare
Pe care n-am s-o înţeleg nicicând,
Învăţ să ucid orice semn de întrebare
Prin violenţa unui mefistofelic gând.
Aud rostogolindu-se în scâncet idilic
Mirifica minge de foc orbitor,
Răstignindu-se şi reînviind tiranic
Într-un aspru ritm pârjolitor.
Din depărtări se aude glasul deşteptător
Al cocoşilor, răsunând peste dealuri
În tărăgănatul zbucuim sfredelitor
Ce sădeşte pe ogoare efemere idealuri.
Glasuri, bocete şi râsete, cuvinte şoptite,
Aduc viaţa peste arhirecturi întinate,
Paşii tropăie pe străzile neostenite
Şi pe la ferestre apar chipuri de lapte.
Viaţa răsare în brazde de lumină
Cu aceeaşi lăcomie neîmblânzită,
Zămislind giuvaeruri din rugină…
Şi-n suflete se-aşterne aceeaşi ispită.
