Eseu fără titlu

Publicat de Alexandru Calmâcu, 20 februarie 2014

Într-un roman al lui Vladimir Tendreakov, „Șaizeci de lumânări”, personajul principal, un profesor de istorie dintr-un oraș de provincie, a fost serbat cu fast de municipalitate, la împlinirea vârstei de 60 de ani și a 40 de ani de carieră didactică, consumată în același liceu. Presa locală a omagiat dascălul în termeni elogioși. În toată această perioadă de muncă, i-au trecut prin mână peste trei mii de elevi. Pe cei de excepție la învățătură i-a reținut, la fel ca și pe cei foarte slabi sau foarte indisciplinați, care i-au pus probleme serioase la clasă. Pe cei mai mulți însă, în mod firesc, i-a uitat cu timpul. Știrea despre aniversare s-a răspândit ca fulgerul dincolo de granițele orașului, fapt pentru care profesorul primea scrisori de felicitare cu adrese de expeditori din cele mai îndepărtate și diferite colțuri ale țării. Una însă dintre acestea l-a marcat. Nu era o epistolă de felicitare, ci una de amenințare cu moartea. Frica, starea permanentă de neliniște, teroarea proveneau de la un fost elev de care nu-și mai aducea aminte. Profesorul a aflat în cele din urmă că motivul condamnării sale i-a fost dat de faptul că l-a învățat de bine pe adolescent, la rugămintea și cu acordul părinților, cum să procedeze într-un moment de cumpănă. Era un altfel de „bine” decât ar fi dorit tânărul atunci. La întâlnirea finală, fostul elev îi face cadou un pistol Nagant, încărcat cu un singur cartuș.

Ne-am amintit de această narațiune după o întâmplare trăită recent. De doi-trei ani, chiar mai mult, locuitorii din zona Orizont-Favorit-Drumețul, din cartierul bucureștean Drumul Taberei, s-au obișnuit cu vederea, în fiecare dimineață, a doi boschetari (nu aurolaci): mamă și fiu. După socotelile noastre, băiatul ar avea cam în jur de 35 de ani. Tabloul cu cei doi se arăta mereu jalnic, din toate punctele de vedere. Trecătorii îi ocoleau cu bună știință. Când cei doi urcau în vreun autobuz, mirosul pestilențial degajat provoca panică printre călători.rnrnÎn ceea ce ne privește, de câte ori treceam pe lângă această pereche, feream privirea ca să nu fim recunoscuți. Băiatul ne-a fost elev în clasa a XII-a, pe vremea când predam Limba Română la un liceu tehnic din cartier. Ne-am amintit că era un tânăr inteligent, de excepție, în special la această materie. Mai mult, ne-a demonstrat un talent promițător în poezie. Din pasiune profesională, am cultivat relația cu el și după ce a terminat liceul. La un moment dat, ne-am amintit, l-am invitat la noi acasă, ca să avem o discuție detaliată pe marginea poeziilor sale. Am vorbit mult, l-am încurajat și l-am recomandat unui cenaclu literar. S-a dus, a citit și a avut succes. Apoi a dispărut un timp îndelungat și a reapărut în imaginea pe care am relatat-o.

Acum câteva zile, după niște cumpărături din piață, grăbeam pasul ca să prindem un autobuz spre casă. În spatele nostru am auzit o alergătură cu tropăit mărunt. Am întors capul. Era el, același tablou cu zdrențe și jeg. Am urcat prin ușa din față. El, după noi. Ne-am mutat la ușa din mijloc. El, după noi. Aceeași panică printre călători. Stătea drept în stânga noastră. Timp de o stație nu ne-a adresat niciun cuvânt. Am coborât, deși nu trebuia să coborâm acolo. El, după noi.

Pe trotuar, s-a postat în fața noastră și ne-a zis calm: „Din cauza voastră sunt acest Petre. Dacă nu-mi dai o țigară, te omor, profesore!”.


Alexandru Calmâcu

În prezent, redactor șef al Editurii Universității din București.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 522