Modern-modernist în discursul liric francez

Publicat de Ana-Maria Dudău, 12 martie 2017

Reperul iniţial al modernismului literar- volumul „Florile răului” de Charles Baudelaire anunţă o nouă sensibilitate şi impune printre altele estetica urâtului.
La Baudelaire conceptul de modernitate mai are o altă latură, e disonant, transformând totodată negativul în sursă de fascinaţie. Mizerabilul, decăzutul, răul, nocturnul, artificialul oferă excitative ce-şi revendică receptarea poetică.
Absurdul devine perspectivă către irealitate, (…), pentru a scăpa de limitările realului. Disonanţele interioare ale poeziei au devenit în mod consecvent şi disonanţe între operă şi cititor. Frumuseţe disonantă, exilare a inimii din subiectul poeziei, stări anormale de conştiinţă, idealitate goală, deconcretizare, misteriozitate, izvorâte din forţele magice ale limbajului şi din fantezia absolută, apropiate de abstracţiunile matematicii şi arcadele mişcărilor muzicale: astfel Baudelaire a conturat posibilităţile pe care le va realiza lirica de mai târziu a lui Arthur Rimbaud.
Odată cu Rimbaud a început disocierea anormală a subiectului poetic de eul empiric, şi care ea singură ar trebui să interzică interpretarea liricii moderne ca mesaj biografic.
Dintotdeauna poezia a avut libertatea să disloce realul, să-l reordoneze, să-l comprime aluziv, să-l demonizeze prin extensie, să-l transforme în medium al unei interiorităţii, în simbol al unei situaţii cuprinzătoare de viaţă.
O poezie care vede în obiectele sale nu atât conţinuturile, cât relaţiile de tensiune supraobiective, are nevoie de urât şi pentru că acesta, sfidând simţul natural al frumosului, declanşează dramatismul de şoc care trebuie să se desfăşoare între text şi cititor.
De la Novalis pînă la Poe şi Baudelaire, reflecţia s-a concentrat asupra procedeului prin care geneza textului liric să depăşească sfera temelor şi motivelor, rezultând dincolo de ea, din posibilităţile combinatorii ale sunetelor limbajului şi din vibraţiile asociative ale semnificaţiilor lexicale.
Rimbaud recurge la acest procedeu cu o îndrăzneală pe care înaintea lui nu şi-a permis-o nimeni. O poezie care nu mai ţine cont de înţeligibilitatea normală se poate folosi de procedeul amintit, cu atât mai mult cu cât în el cuvântul ca sunet şi sugestie e dislocat de cuvîntul ca slujitor al unei structuri semantice comunicabile.
La Mallarmé se observă absenţa unei liricii de sentiment şi de inspiraţie; fantezie dirijată de intelect; anularea realităţii şi a ordinii normale, atât logice, cât şi afective; operarea cu forţele impulsionare ale limbajului; sugestivitate în loc de inteligibilitate; conştiinţa de a aparţine unei perioade crepusculare a culturii; atitudine dublă faţă de modernitate; ruptura cu tradiţia umanistă şi creştină; însingurare conştientă de distincţia ei; echivalarea poeziei cu reflecţia asupra poeziei, în aceasta din urmă predominând categoriile negative.
Lirica lui Mallarmé întruchipează singurătatea totală. Nu are nici o aspiraţie către tradiţia creştină, umanistă, literară. Nu îşi permite nici o imixţiune în prezent. Îl refuză pe cititor şi refuză să fie umană. Realitatea i se dezvăluie ca insuficienţă, transcendenţa ca neant, raportul faţă de amândouă ca disonanţă nerezolvată.
În critica literară se consideră că interpretarea unui poem modern trebuie să se oprească mult mai răbdător asupra tehnicii de expresie decât asupra conţinuturilor sale. E o consecinţă a dispunerii sale tematice. Deosebirea faţă de lirica mai veche stă în faptul că, echilibrul între conţinut şi modul de exprimare e rupt în favoarea celui din urmă..
Prin neliniştile, fisurile, deconcentrările pe care le provoacă, stilul anormal concentrează atenţia asupra sa. Nu mai este posibil, cum era cazul cu poezia mai veche, ca exprimarea să fie neglijată în favoarea exprimatului. Incongruenţa semnului şi semnificatului este o lege a liricii, ca şi a artei moderne. Poemul modern evită eventualele versuri descriptive sau narative, pentru a nu recunoaşte astfel lumea obiectivă (şi pe cea interioară) în existenţa ei obiectivă.
Dificultatea, atât de ordin sintactic cât şi semantic, pe care o oferă la lectură poezia modernă pare să oblige la transpunerea exprimatului într-un limbaj cât mai apropiat de vorbirea normală. Transpunerea interpretativă falsifică poemul. O asemenea falsificare e cu mult mai gravă în cazul liricii moderne, care tinde iniţial să-şi realizeze eterogenitatea prin exprimare, aceasta fiind de cele mai mult ori nu consecinţa, ci mai degrabă cauza acelei viziuni eterogene. În consecinţă, modalitatea de exprimare poate fi explicată, cu condiţia, însă de a nu se trece sub tăcere eterogenitatea ei.  Cu cât poemul se vrea mai netradiţional, cu atât se îndepărtează de modelul unei propoziţii articulate în mod obişnuit prin subiect, complement, predicat, morfeme. În cazul liricii moderne se poate vorbi chiar de asintaxism, manifestările putând fi descrise şi din prisma fragmentului.
Începând cu Mallarmé, pentru majoritatea liricilor a devenit o regulă să evite punctuaţia sau să nu desemneze părţile de propoziţie intercalate, suspendând astfel în cursul elaborării structura sintactică schiţată tacit. Aceasta arată că lirica modernă tinde să ocolească sau să altereze conexiunile şi ordinile de raportare, urmărind mai ales o exprimare indicatoare şi preferând ca mod de indicare o notaţie parcă stenografică, dar şi cu iradiaţii multiple. Preferinţa poeziei moderne este să intensifice polivalenţa mereu prezentă în vorbirea omenească, pentru a ridica astfel limbajul poetic deasupra celui curent, în şi mai mare măsură decât o făcuse poezia mai veche.
Funcţia primordială a limbajului curent rămîne comunicarea fidelă, care de regulă are drept urmare o acţiune, o atitudine, o orientare concretă.
Atunci cînd limbajul se teme că ar putea pierde din lirism, fiind limitat la o comunicare strict obiectivă, univocă, săracă în atmosferă, el va tinde mai curând spre tăcere decât spre exprimare. Lirica modernistă accentuează primatul ambiguitaţii, polisemiei, obscuritaţii asupra retoricii, ca si pe acela al imaginaţiei asupra imitaţiei sau confesiei.
Hugo Friedrich, în „Structura liricii moderne” defineşte poezia modernă drept „romantism deromantizat” , căci poezia nu se mai doreşte a fi un limbaj al sentimentelor, ci „un limbaj fară obiect comunicabil” .
‚,Noţiunea de sentiment indică o destindere prin retragerea într-un spaţiu sufletesc interior, pe care şi cel mai solitar îl împarte cu toţi cei în stare să simtă. Această familiaritate comunicativă o evită poemul modern, făcând abstracţie de umanitate în sens tradiţional, de trăire, de sentiment, adeseori chiar şi de eul personal al poetului. Acesta participă la obiectul imaginaţiei sale, nu ca persoană particulară, ci ca inteligenţă poematică şi „operator” al limbajului, care îşi experimentează actele transformatoare ale fanteziei sale dictatoriale sau ale opticii sale ireale pe un material oarecare, sărac în semnificaţie.”
În opinia lui Friedrich, textul poetic modern se va caracteriza, prin ,,obscuritate”, ,,tensiune”, ,,magie lexicală”, ,,mister”, ,,desentimentalizare”.
Lirica modernă constrânge limbajul la funcţia paradoxală de a exprima şi de a ascunde sensul în acelaşi timp. Obscuritatea a devenit principiul estetic predominant. Ea izolează în mod excesiv poemul de funcţia curentă de comunicare a limbajului, menţinându-l într-o stare de suspensie care îi permite mai curând să se substragă decât să se apropie de cititor.


Ana-Maria Dudău

Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. Din 2014, este conferentiar universitar doctor al Universității Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 534