Reperul iniţial al modernismului literar- volumul „Florile răului” de Charles Baudelaire anunţă o nouă sensibilitate şi impune printre altele estetica urâtului. La Baudelaire conceptul de modernitate mai are o altă latură, e disonant, transformând totodată negativul în sursă de fascinaţie. Mizerabilul, decăzutul, răul, nocturnul, artificialul oferă excitative ce-şi revendică receptarea poetică. Absurdul devine perspectivă către irealitate, (…), pentru a scăpa de limitările realului. Disonanţele interioare ale poeziei au devenit în … Continuarea →

În sens larg, modernismul reprezintă un curent (o tendinţă) în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie. În felul acesta, modernismul include curentele artistice inovatoare, precum: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul. În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină estetică, dar şi ca manifestare. Prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul”, Eugen Lovinescu pune bazele … Continuarea →

În piesele lui Caragiale, se pot distinge o varietate de forme ale kitschului, refuzul autenticităţii şi al valorii, primatul aparenţei asupra esenţei, inadecvarea şi mediocritatea, un kitsh la nivelul comportamentului, etc. Manifestarea kitschului „se asociază în special cu triumful clasei medii” (Abraham Moles). Omul-kitsch se caracterizează prin lipsa de personalitate, de autenticitate, de relief, de caracter, sau prin manifestarea fenomenului dedublării. Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o … Continuarea →

Tatiana Slama-Cazacu stabileşte interrelaţionarea limbaj-manipulare, aspect major în literatura sub comunism sau în literatura postcomunistă ce parodiază clişeele lingvistice utilizate pentru recompunerea „tabloului dictaturii”. În Stratageme comunicaţionale şi manipularea sunt relevate multe asemenea aspecte. Autoarea traduce şi adaptează termenii în limba engleză prin formula calchiată „wooden language”, dar, în acelaşi timp, face şi o selecţie a clişeelor lingvistice cu care este asociat sinonimic conceptul în literatura de specialitate: stereotipie/ formule … Continuarea →

J. Piaget corelează adaptarea cu învăţarea şi inteligenţa, care se exprimă prin asimilare şi acomodare. Fenomenul devine deosebit de activ când adolescentul manifestă o motivaţie corespunzătoare pentru învăţare. Sporeşte capacitatea decodificării de cunoştinţe, imagini şi reprezentări. Formele învăţării organizate se menţin, dar şi învăţarea incidentală se amplifică sub presiunea exploziei informaţionale. Memoria de lungă durată se organizează prin acumulări şi stocuri de informaţii, cu ajutorul algoritmilor de de organizare. ceea … Continuarea →

Începând cu barocul, metafora devine ostentativ nemotivată de termenul de intersecţie semică. Modernitatea temperează gustul baroc al alăturării contrariilor, dar adânceşte poetica aruncării de „poduri” peste laturile îndepărtate ale imaginaţiei (acesta este şi rostul poetului, după Odisseas Elitis). Suprarealismul constituie apogeul relaţionării poetice prin metaforă: „Pământul e albastru ca o portocală”. Metafora modernă nu se naşte din necesitatea de a reduce necunoscutul la cunoscut. Ea realizează marele salt de la … Continuarea →

Eminescu scria într-unui din manuscrisele sale: „cel ce cântă se dezmiardă şi pe el şi pe ceilalţi\”, gândind mai sus decât la agrementul, la plăcerea estetică imediată: urmărea efectul legilor muzicii, al legilor orfice, de a concilia contrariile . În această viziune orfică, universul eminescian se însufleţeşte muzical, plenitudinea mult visată a macro şi microcosmosului exprimându-se în armonii sonore. Lira lui Orfeu, des citată, avea virtuţi magice ştiute asupra naturii. … Continuarea →

În evocarea istoriei atitudinea poetică a lui Eminescu apare sub două aspecte: unul elegiac şi altul satiric . Viziunea elegiacă e predominantă în acele creaţii în care panorama civilizaţiei creează un sentiment al zădărniciei, determinat de ideea că nimic nu este statornic în timp, ideea fortuna labilis. Un astfel de poem este Memento mori: „… Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas, O, acele uriaşe piramide Căci stau … Continuarea →

Unul din primele motive ce îi determină pe vorbitori să tatoneze posibilităţile (materiale, gramaticale, semantice etc.) ale limbii în vederea creării de locuţiuni constă în absenţa denumirilor pentru noile noţiuni ce apar paralel cu evoluţia continuă a vieţii sociale, tehnice, culturale, spirituale etc. a societăţii. Astfel, pentru a indica acţiunile de „a-şi exprima poziţia faţă de cineva sau ceva” şi de „a determina pe cineva să-şi formeze o părere despre … Continuarea →

1. Se zice că de te vei spăla cu apă de ploaie vei avea păr frumos şi bogat. 2. Când apare curcubeul pe cer, dacă vei sări într-un picior până la capătul lumii, vei găsi o pungă cu galbeni. 3. Nu te da peste cap că se-ncurcă maţele în tine. 4. Când iese şarpele-n drum îl doare capul. 5. Când guşti prima oară în an dintr-un fruct sau o mâncare … Continuarea →