Aceasta este povestea incredibilă a problemei de viaţă şi de moarte a lui Nea Petrică Roman, un român ca oricare altul şi, prin aceasta, reprezentativ pentru milioanele care, poate, au crezut că prin căderea comunismului sau prin aderarea ţării la Uniunea Europeană şi la Alianţa Nord-Atlantică viaţa lor se va îmbunătăţi. Un soi de principiu al vaselor comunicante aplicat la viaţa unei naţiuni arată că, de obicei, cu cât un sistem socio-politic dobândeşte mai mult siguranţă, cu atât există mai puţină libertate şi vice-versa. România a fost întotdeauna un creuzet al situaţiilor atipice, unde cele mai solide teorii au fost cu uşurinţă infirmate şi unde şi cele mai nobile idealuri şi-au găsit un sfârşit abject.
Victimă a proletarizării forţate din anii cincizeci, în adâncul său Nea Petrică Roman a rămas întotdeauna un ţăran autentic, care preferă să aibă veceul în curte şi să vadă mai întâi cum o mai duc animalele din ogradă şi abia după aceea să ia micul dejun. Preluată de la bunicul său, un gospodar oarecum înstărit dintr-un sat îndepărtat de pe lângă Slobozia căruia comuniştii îi confiscaseră o mică livadă de meri, Nea Petrică Roman avea o vorbă: “În timpul probabil şi-n politicieni să nu-te-ncrezi.” Revoluţia anticomunistă şi tranziţia de la economia etatizată la piaţa liberă trecuseră de mult, dar familia sa tot nu reuşise să-şi recupereze livada. În locul ei tronau acum un supermarket şi o benzinărie, ale căror acţionar principal se zvonea că este primarul – adică cel ce fusese primar fruntaş al întrecerii socialiste în regimul comunist şi care acum se lăuda cu singurul certificat de participant la revoluţia anticomunistă din sat.
Nea Petrică Roman nu s-a numărat printre entuziaştii pe care i-a dat euforia afară din casă cu ocazia aşa-zisei revoluţii din decembrie ’89. Dimpotrivă. A fost prima şi singura oară când s-a certat cu fiul său, Victor, care de câteva nopţi participa la pichetarea Pieţei Universităţii împreună cu alte câteva zeci de studenţi inconştienţi din Bucureşti şi Timişoara.
Când ajunse la slujbă în dimineaţa zilei de 22, câţiva angajaţi mişunau prin faţa porţii.
– ’Neaţa, Nea Petrică, zise unul.
Nea Petrică Roman era mult mai tânăr pe vremea aceea, dar colegii de muncă întotdeauna îl numiseră aşa, Nea Petrică, nu numai pentru că era mai înalt şi mai solid ca mulţi dintre ei, ci şi datorită seriozităţii sale şi a naturaleţei cu care rezolva orice problemă de serviciu.
– Tovarăşul Petre Roman este un comunist adevărat, un model de cinste şi corectitudine, nu pierdea ocazia adesea să declare şeful biroului organizaţiei de baza al P.C.R., tovarăşul Oprea, singurul care nu-l numea Nea Petrică. De ce nu te-nscrii, tovarăşe, în partid? Şi să nu-mi zici iar vorba aia cu vremea şi politicienii că ne supărăm. Serios, acum. Ţara are nevoie de oameni vrednici ca dumneata.
– Dar ce? râse Nea Petrică. Plec undeva dacă stau aşa cum sunt? Rămân cu voi, nu-ţi face griji. Nu plec nicăieri.
În dimineaţa de 22 decembrie 1989 Nea Petrică Roman aproape că întârziase la serviciu, lucru ce nu se întâmplase niciodată în zecile de ani de când se afla în câmpul muncii. Era nedormit şi groaznic de îngrijorat pentru că Victor nu trecuse toată noaptea pe acasă. Nea Petrică era aproape sigur că fusese arestat şi că, în cel mai bun caz, zăcea acum într-unul dintre beciurile secrete ale Securităţii.
Trecând de poartă, Nea Petrică văzu că majoritatea lucrătorilor se aflau încolonaţi în curtea întreprinderii.
– Ce-i cu voi adunaţi aicea, oameni buni? întrebă el.
– Mergem să-l dăm jos pe Ceauşescu, Nea Petrică, răspunse plin de avânt revoluţionar tovarăşul Oprea.
Cu excepţia colegilor din personalul tehnic, economic şi administrativ, toată lumea porni pe stradă către Piaţa Universităţii scandând lozinci anticomuniste. Nea Petrică se miră cum de nimănui nu i se păru suspect că tocmai tovarăşul Oprea, cel care nu demult îi ameninţa cu tăierea salariului şi retrogradarea din funcţie dacă nu participau la grandioasele manifestari cu caracter festiv ale PCR, tocmai el deci, purta acum stindardul revoluţiei anticomuniste. Îşi ţinu însă gura, iar la prima intersecţie se pierdu printre trecătorii care căscau ochii de pe trotuar şi porni către casă.
Pe un alt bulevard se apropria o coloană uriaşă de muncitori de la IMGB, zbierând toţi la unison:
– Veniţi cu noi! Veniţi cu noi!
– Vino cu noi, tataie, strigă către el un tânăr ce mărşăluia în fruntea coloanei.
Chiar dacă împlinise 45 de ani cu doar câteva zile înainte, Nea Petrică Roman nu se supără la auzul apelativului tataie. Se obişnuise ca oamenii să-l creadă mai în vârstă decât era cu adevărat, iar în plus tânărul care-l îndemnase să li se alăture părea un băiat sincer înflăcărat. Nea Petrică îşi aminti de fiul său, aflat cine ştie pe unde, iar inima i se strânse încă o dată la gândul că autorităţile vor da curs ameninţărilor ceauşiste şi ‘vor anihila cu maximă hotărâre elementele destabilizatoare şi antirevoluţionare’.
– Vino cu noi, bre, repetă tânărul.
– Unde? îi zâmbi Nea Petrică ca şi când ar fi vorbit cu propriul fiu.
– Să-l dăm jos pe Ceauşescu, răspunse băiatul.
– Şi pe cine puneţi în loc?
– Cum? întrebă tînărul cu o expresie de nedumerire pe chip.
– Pe cine puneţi în loc? repetă Nea Petrică.
Tânărul se încruntă preţ de o clipă, după care-şi continuă marşul, încă mai energic şi mai zgomotos ca până atunci.
Spre seară sosi şi Victor acasă, obosit şi demoralizat. Îndată ce intră pe uşă, smulse telecomanda de lângă Nea Petrică Roman şi închise televizorul.
– Ce-ai, omule?
Victor se trânti într-un fotoliu cu faţa îngropată în palme, gâfâind sacadat. Ana, soţia lui Nea Petrică, îşi privi fiul îngrijorată.
– Nu vorbeşti?
– Ce să vorbesc? răbufni Victor. Parcă nu te interesa politica.
– Eu mă uitam la televizor, nu Petre, zise Ana. Petre îi suna la telefon pe toţi cunoscuţii noştri, încercând cu disperare să dea de tine. Am auzit focuri de armă în stradă şi am văzut la televizor că au murit oameni în centru.
– Îmi pare rău, mamă, zise Victor cu vocea gâtuită.
Ana îl strânse în braţe, iar Victor o îmbrăţişă şi el, cu ochii plini de lacrimi.
– Sunt un prost, spuse el printre sughiţuri. Avea dreptate tata.
– Când am zis eu că eşti prost? întrebă Nea Petrică Roman.
– Lasă, că nu trebuie s-o spui ca să-mi dau şi singur seama. Am fost un prost să cred că poporul s-a trezit şi că în sfârşit putem să schimbăm ceva în ţara asta, zise Victor.
– Dar dictatorul a fugit, spuse Ana. Am văzut la televizor nişte oameni complet noi: Ion Iliescu, Petre Roman…
Femeia se opri cu un zâmbet vag la gândul că Nea Petrică şi eroul revoluţiei anticomuniste române purtau acelaşi nume.
– Minciuni, zise Victor. O mascaradă pusă-n scenă la televizor şi în spatele căreia o camarilă o înlocuieşte pe alta.
Noi focuri de armă răsunară pe strada lor şi Ana tocmai se întorsese către fereastră pentru a trage complet draperiile, când în apropriere se auzi un pocnet sec iar femeia se prăbuşi străfulgerată la pământ. Un orificiu nu mai mare decât un bob de mazăre apăruse în geam, în micul spaţiu dintre draperii. Glonţul o nimerise pe femeie exact în frunte.
Niciuna dintre întrebările pe care şi le-a pus atunci Nea Petrică Roman nu şi-a găsit răspunsul până în ziua de azi. Cui i-a fost de fapt destinat glonţul fatidic? Încercase un aşa-zis terorist să-l ucidă pe Victor? Şi dacă da, cum aflase unde locuieşte? Fusese Ana victima unui foc tras la întâmplare? Şi dacă da, cum se face că traiectoria glonţului indica faptul că trăgătorul se aflase undeva deasupra lor, deşi ei locuiau la etajul opt?
Din ziua căderii comunismului şi a dispariţiei soţiei sale, parcursul lui Nea Petrică Roman a devenit din ce în ce mai haotic şi mai incongruent. Când un om este condamnat, fără sorţi de speranţă, să decadă şi să piară spunem că avem de a face cu un destin tragic. Dar când un om realizează că întreaga sa viaţă de individ activ se identifică cu ceea ce urăşte el mai mult, în cazul lui Nea Petrică Roman comunismul, atunci putem spune că avem de a face cu un destin absurd.
Viaţa de individ activ a lui Nea Petrică Roman s-a încheiat în timpul mineriadei din iunie 1990. Era seară şi cete demoniace de mineri din Valea Jiului, aflaţi sub acţiunea unui ineluctabil reflex pavlovian întreţinut de autorităţi pe veci anonime, se îmbarcaseră în trenuri şi se repeziseră încă o dată la Bucureşti, unde împânziseră centrul oraşului mai rapid şi mai devastator ca o ciumă neagră. Nea Petrică se întorcea de la muncă pe bicicletă, când fu atacat cu bestialitate în Piaţa Operei de către un comando de ortaci pe jumătate beţi, pe jumătate criminali.
E o minune că a supravieţuit. După mai bine de două zile de la incident, Nea Petrică Roman a fost descoperit zăcând într-un lac de sânge pe holurile Institutului de Medicină Legală din Bucureşti, printre câteva zeci de cadavre ce-şi aşteptau cu sânge rece rândul la morgă. Confuzia era pe deplin de înţeles. Cu genunchii zdrobiţi, coastele rupte şi toate oasele feţei sparte, Nea Petrică arăta de parcă ar fi fost aruncat dintr-un avion de recunoaştere survolând România la câteva mii de metri altitudine.
Sunt voci ce susţin că Nea Petrică Roman îşi datorează viaţa tocmai interestului pe care starea sa excepţional de critică l-a trezit în întreaga comunitate medicală. Pe scurt, salvarea, însănătoşirea şi recuperarea sa fiziologică au alcătuit un proces complex, în mai multe etape, ce a inclus pe lângă sute de operaţii chirurgicale tradiţionale şi câteva intervenţii unice, care astăzi fac obiectul de studiu al mai multor cursuri din literatura de specialitate.
Când a fost externat la aproape un an de la evenimente, Nea Petrică Roman avea funcţiile metabolice şi cerebrale normale şi se putea deplasa pe propriile-i picioare, deşi şchiopătând.
– În toată experienţa mea medicală, îi spuse lui Nea Petrică la plecare doctorul ce se ocupa de cazul său, un bătrân cu o claie de păr des şi alb ca neaua, nu am mai văzut o dorinţă de viaţă de o asemenea forţă. Dar pentru că nu mai poţi depune efort susţinut şi nici nu mai putem face nimic în ce priveşte degetul opozabil pe care l-ai pierdut la mâna dreaptă, îţi recomand să te pensionezi anticipat.
Ceea ce Nea Petrică, cu inima frântă, a şi făcut.
Poate că biologic Nea Petrică Roman era, într-adevăr, înzestrat cu un fenomenal aparat de supravieţuire. În spirit, totuşi, lucrurile nu au stat deloc la fel.
– Acum că ai tot timpul din lume, ce vei face Nea Petrică? întrebă doctorul pe un ton ce se voia optimist în vreme ce-i semna actele.
– Îmi voi contempla nimicnicia proprie şi a tot ceea ce există.
Acest răspuns fu doar gândit, nu şi rostit de Nea Petrică. Erau lucruri pe care nu le-a putut împărtăşit nimănui până la capăt. Oamenilor le este mai uşor să accepte gesturile suicidale exhibiţioniste de pe Facebook sau sinuciderile redundante ca ale unor artiste triste, decât să înţeleagă inapetenţa de a trăi a celor obişnuiţi şi anonimi, ca ei înşişi. Sau ca Nea Petrică Roman.
În anii ce-au urmat, Nea Petrică n-a făcut nimic altceva decât să încerce să înveţe să iubească iar viaţa şi, fiindcă lucrurile păreau a reintra pe un făgaş normal, într-o oarecare măsură a şi reuşit. După absolvirea facultăţii ca şef de promoţie, Victor îşi luă de soţie o tânără minunată, violonistă la Orchestra Naţională Radio, cu care avu în curând doi copii frumoşi şi sănătoşi. Situaţia lor materială a rămas însă oarecum precară chiar şi în anii în care economia ţării dădea semne de învigorare, dar pentru că locuiau cu toţii împreună greutăţile puteau fi depăşite ori îndurate ceva mai uşor. Şi, de dragul familiei, Nea Petrică se hotărî să mimeze pentru o vreme încrederea în viitor.
Contradicţii insolubile anunţau un viitor sumbru, însă. Nea Petrică Roman nu putea să nu se întrebe cum este posibil ca, după ani de escrocherii piramidale şi zeci de falimente bancare, personalitatea în care românii au cea mai mare încredere să rămână guvernatorul Băncii Naţionale. Sau cum de există magnaţi ai asfaltului într-o ţară cu o infrastructură rutieră la pământ. Şi cum se face că foşti colaboratori ai regimului ceauşist se pot erija în campioni ai condamnării comunismului.
Când guvernanţii au pornit războiul împotriva propriului popor, economia ţării era deja îngenuncheată de fraude şi corupţie endemică. Experţii i-au dat doar lovitura finală.
Nimeni nu a măsurat cu exactitate amploarea valului de emigraţie ca urmare a îndemnului autorităţilor ca oamenii să-şi facă un rost pe alte meleaguri, dar un lucru este sigur: o proporţie din ce în ce mai mare dintre aceştia au renunţat să mai vină vreodată în România. Nu a durat mult până când Victor şi-a luat soţia şi copii pentru a se stabili pentru totdeauna în Occident.
Cu pensia mutilată de noi impozite şi contribuţii, lui Nea Petrică Roman îi venea acum aproape imposibil să se descurce cu facturile de la bloc. Îl bătea gândul să vândă apartamentul şi să se întoarcă la ţară, aşa că îşi vizită satul său natal să vadă dacă ar putea găsi o casă de vânzare. De parcă ar fi ştiut deja de venirea sa, fiul primarului îl aştepta la gară intr-o maşină de teren, cu care-l duse direct la primărie.
– Bine-ai venit, Nea Petrică, îl întâmpină primarul jovial, tot un zâmbet. Bine-ai venit.
Nea Petrică Roman se uită la chipul bătrân şi uscat afundat în jilţul administrativ şi avu o tresărire de spaimă, ca înaintea unei tigve rânjinde din basmele păgâne. Îl încurca şi faptul că primarul îl numea tot Nea Petrică, de parcă el, şi nu moşul din faţa sa, ar fi fost mai în vârstă cu douăzeci de ani.
– Uite cum facem, continuă primarul. Îţi dăm casă şi teren, chiar lângă fosta livadă a lu’ bătrânu-tu. Păsări în curte, odăi cu mobilă, tot ce-ţi trebuie. Numa’ semnează mata hârtiile astea că renunţi la orice pretenţie asupra terenului foste livezi şi casa-i a dumitale. Gratis, nu plăteşti nimic. Acu’, pe loc.
Fiul primarului scoase documentele dintr-o geantă neagră şi le aşternu pe toate pe birou.
– Ce zici, Nea Petrică? rânji primarul. Îngropăm securea războiului?
Auzind voci răsunând în anticamera biroului, primarul strigă prin uşă la secretară:
– Geto, ia vino-ncoa’, măi. Adu şi pe cine mai ai p-acolo.
Secretara intră cu doi săteni, tată şi fiu.
– Intră, Cornele, odată, se bruzului primarul. Hai şi dumneata, nea Ilie, nu mai sta-n uşă ca ţăranu’. Apoi către Nea Petrică Roman: Pe Geta o cunoşti, e nepoată-mea, dar ei doi sunt oameni simpli şi cinstiţi, din sat. Semnezi în prezenţa lor, ca martori.
Fiul primarului îi întinse un pix.
– Nea Petrică vrea să se-ntoarcă-n sat, oameni buni, le explică primarul celor doi săteni. Aşa că-i dăm casa lu’ moş Tase, îl ştiţi, ăla de-avu fi-miu grijă de el până muri astă vară.
Cei doi dădură din cap că ştiu. Se uitară apoi cum Nea Petrică apucă pixul cu mâna stângă şi semnează, unul câte unul, un vraf de acte pregătite cu migală de o armată de avocaţi pe care niciun om obişnuit nu şi-i poate permite.
Lumea unei persoane nu piere nici când aceasta este mistuită complet de flăcări, şi nici când sfârşeşte îngropată sub gheţuri. Construit cu migală pe parcursul întregii vieţi şi alcătuit din milioane de lucruri infinit variate, de la rutine casnice până la propensiuni supraindividuale, universul unui om nu sucombă odată cu dispariţia fizică a acestuia. Visele şi ambiţiile lui se regăsesc în visele şi ambiţiile celor apropiaţi, faptele sale trăiesc în memoria celor al căror destin l-a schimbat, iar artefactele rămase în urma lui devin obiecte de cult pentru cei ce l-au preţuit.
Nea Petrică Roman căzu la pat mai bine de două săptămâni când trebui să elibereze casa de lucrurile ce aparţinuseră lui şi soţiei sale. În minte îi reveneau, mereu şi mereu, imagini cu el însuşi şi cu Ana, tineri şi frumoşi, mutându-se în noul lor apartament, plini de speranţă şi încredere într-un viitor mai bun pentru ei înşişi şi pentru Victoraş, lumina ochilor lor.
Mistuit de conştiinţa de a fi comis un ultim şi fatal sacrilegiu, Nea Petrică Roman se afundă într-un soi de uitare voluntară, pe care bojdeuca de la ţară reuşi să i-o întreţină cu succes. Casa avea doar două încăperi şi câteva dependinţe rudimentare. Televizor nu exista, iar Nea Petrică nici nu simţi nevoia să-şi cumpere unul. Îşi luă, în schimb, un câine şi mai adăugă câteva găini sănătoase la orătăniile emaciate din ogradă. Peste zi nu făcea altceva decât să îngrijească grădina de legume şi să urmărească mişcarea norilor, încercând să ghicească cum va evolua vremea de la o zi la alta. După care se amuza comparând propriile-i predicţii cu buletinul meteo pe care-l asculta la un radio vechi, cu lămpi, găsit pe-o poliţă în bucătărie.
Într-un mod cu totul de neînţeles pentru el, cu trecerea timpului Nea Petrică Roman fu inundat de nenumărate rememorări ale copilăriei sale petrecute aici, în sat. Erau amintiri atât de clare şi de detaliate încât zile la rând se simţea ca şi când ar fi redevenit băieţelul de demult, a cărui existenţă curgea lin într-un prezent senin şi imuabil.
Cândva, Nea Petrică Roman citise un roman sau văzuse un film despre un om născut bătrân, al cărui timp se scurgea pe dos faţă de restul lumii. Îl percepuse ca pe o încercare inutilă şi sterilă, la vremea aceea, ca cineva să conceapă odiseea unui om născut în vârstă pentru a întineri şi, în cele din urmă, a muri copil. Acum, însă, ideea nu i se mai părea la fel de trăsnită.
Reveriile îi erau întrerupte când şi când de apelurile telefonice ale lui Victor, care de curând se stabilise definitiv în Finlanda.
– Acum veţi fi printre primii vizitaţi de moş Crăciun, râse Nea Petrică.
– Nu-i de râs, zise Victor. Mai bine te luam cu noi în loc să zaci în cătunul ăla rupt de lume. Acum se-anunţă şi-o iarnă cruntă pe-acolo pe la voi.
– În politicieni şi-n timpul probabil să nu te-ncrezi, încheie discuţia Nea Petrică în stilul său caracteristic.
Pe de altă parte, eficienţa funcţională şi avantajele psihosociale ale stereotipurilor sunt încă precar studiate.
Iadul pe pământ se dezlănţui brusc într-o seară liniştită de ianuarie, când energiile românilor oscilau oarecum controlabil între letargie şi isterie. Dar fiindcă atât buletinul meteo, cât şi propriile-i predicţii anunţau aceeaşi schimbare de vreme, Nea Petrică Roman nu fu deloc luat pe nepregătite. Se asigură că păsările erau bine închise în coteţ, după ce mai întâi le lăsă apă şi mâncare pentru mai multe zile. Verifică cu grijă ferestrele şi uşile, iar apoi aduse din magazie cazmaua şi lemne de foc să-l ţină o săptămână.
Alimentarea cu electricitate căzu la mai puţin de două ore de la izbucnirea furtunii. Nu o dată i se păru lui Nea Petrică Roman că acum, acum, vântul în rafale năprasnice avea să doboare ferestrele ori să smulgă acoperişul. Uneori reuşea să aţipească câteva clipe, ca apoi inima să-i sară din piept când vijelia începea să bubuie nebună în pereţi. Ghemuit lângă soba din bucătărie, cu spatele încins şi mânile reci ca gheaţa, privi toată noaptea prin hăul negru din geam cum ninsoarea sălbatică tăbărî viscolit peste sat, afundându-l într-un soi de iad nordic, al celor ce nu au avut parte de o moarte eroică.
Când şuierul înteţit al crivăţului îl trezi a doua zi undeva spre prânz, Nea Petrică Roman era amorţit pe podeaua de pământ acoperită cu două rânduri de preşuri. Focul se stinsese de mult, iar soba era bocnă. Prin lumina lăptoasă a amiezii, Nea Petrică întrezări acelaşi torent alb ce împrăştia cu furie primordială uriaşe fuioare de zăpadă în toate direcţiile, razant cu solul vălurit de troiene.
Spre deosebire de uşa de la stradă, cealaltă, adică cea care dădea spre grădina din spatele casei unde se afla şi latrina, se deschidea spre exterior. Era definitiv blocată de nămeţi. În curtea din faţă, zăpada trona până la brâu, iar cu trecerea orelor noianul se înălţa văzând cu ochii.
Ninsoarea continua să cadă cu furie din cerul fumuriu, iar viscolul turbat ce băgase spaima în Nea Petrică Roman peste noapte nu dădea semne de istovire. Sufocat de pâcla deasă, satul era încremenit. Nu putea desluşi bine din cauza negurii albe, dar uliţa părea şi ea îngropată sub dune mişcătoare de zăpadă spulberată de rafale neostoite de vânt. Nu se auzea niciun suflet de om sau de lighioană pe nicăieri. Bătaia surdă a vântului şi viscolul tăios produceau singurul zgomot pe o rază de sute de kilometri.
Mai întăi bătrânul făcu focul şi se dezamorţi puţin la gura sobei. Într-o găleată de plastic găsită prin cămară, avusese grijă de cu seară să pună destulă apă de-o parte, pentru orice eventualitate. După ce folosi o parte din ea pentru a se spăla şi bărbieri, verifică toate ungherele pe unde se puteau afla sticle şi borcane goale. Apoi, cu o răbdare sisifică, începu să transfere apa din găleată în recipientele pe care le mai găsi prin casă. Lipsa degetului mare din palma dreaptă făcea ca întreaga mână să devină aproape inutilizabilă în cea mai mare parte a activităţilor simple, de zi cu zi.
Doar jumătate din apa din găleată încăpu în sticle; restul curse aproape toată pe podea. Calea către vespasiana din spatele casei era blocată de nămeţi, aşa că avea nevoie de găleata goală pentru a-şi face nevoile.
Trebuia să facă o cărare prin zăpada din curtea din faţă, măcar pentru a da de mâncare la păsări şi pentru a ieşi la stradă în caz de nevoie. Cu o singură mână utilizabilă, însă, cazmaua nu îi era aproape de niciun folos. În bucătărie avea un făraş mare, de metal, şi îi veni ideea să încerce să deszăpezească cu acesta.
Îi luă oră să elibereze un spaţiu de vreun metru pătrat din faţa intrării. Fu nevoit să lucreze cu uşa deschisă, aşa că o mare parte din zăpada troieniă se întinse de-a lungul holului până în bucătărie, peste balta deja creată la transferul apei.
Primele cinci-zece minute fură cele mai năprasnice. Vântul aprig izbise uşa de perete şi, deşi îmbrăcat cu o şubă siberiană lungă până la genunchi, bătrânul simţea că rafalele necontenite şi omătul viscolit treceau efectiv prin el. Orbit şi sufocat de palele succesive ale crivăţului rece ca gheaţa, scăpă făraşul din mână şi simţi imediat o arsură în gleznă. Zburat de vântul aprig, făraşul îl izbise cumplit peste picioare.
Nu era omul care să se lase cu una cu două; ba chiar piedicile nu făceau decât să îl înverşuneze mai mult. Cu mâna beteagă peste faţă pentru a se feri de viscol, apucă făraşul într-o strânsoare de cleşte şi porni să lopătească regulat, aruncând zăpada departe, către dreapta. Trebui să renunţe în curând, însă, pentru că din pricina vântului tot omătul îi venea înapoi în ochi şi începu să azvârle zăpada către stânga, ceea ce îi venea peste mână şi necesita mult mai multă forţă.
În cele din urmă căzu fără suflare, învins de viscolul ce nu-i permitea să respire. Mâna nu şi-o mai simţea deja de câteva minute, dar acum degetele îl dureau cu o usturime de nesuportat. Intră înapoi în casă şi închise cu greu uşa în urma lui. Holul era aproape plin de zăpadă. Când se refugie în bucătărie, unde încercă să se încălzească lângă sobă, văzu că primele falange ale degetelor de la mâna stângă erau atât de golite de sânge încât putea vedea lumina trecând prin carnea lor gălbui-albicioasă. Cum la căldură durerea din degete părea să se intesifice, se gândi ca până una-alta să vâre mâna în balta din hol. Mişcă falangele cu înfrigurare preţ de câteva minute, înăuntrul şi în afara apei, până când sângele îi reveni treptat în degete.
Abia atunci observă bocancul năclăit de sânge. Ridică cracul pantalonului şi văzu că acolo unde îl lovise făraşul de metal se afla acum o tăietură de un lung de palmă, din care sângele şiroia nestingherit. Spălă repede rana, turnă peste ea o palmă de spirt şi o pansă cât putu de bine. Îl dureau atât mâna cât şi piciorul, dar nu mai mult decât restul corpului, chinuit de frig şi de uriaşul efort depus.
Începea să se lase seara şi ştia că dacă nu va face cărarea de astăzi, zăpada va îngheţa peste noapte şi îi va fi imposibil să mai ajungă la păsări sau să iasă din curte. Echipat cu mânuşi îmblănite şi cu un fular înfăşurat peste gură, care îi permitea să lucreze cu viscolul în faţă, termină de eliberat spaţiul din faţa uşii, apoi înaintă către coteţ. Aflate mult deasupra solului, păsările păreau în siguranţă. Bătrânul le găsi pe toate zgribulite într-un colţ, dar aveau destulă apă şi mâncare, aşa că îşi concentră atenţia către câine, care putea fi îngropat în cuşca acoperită complet de nămeţi. Săpă cu migală până în fundul cuştii, de teamă ca bietul animal să nu fi îngheţat şi să zacă ghemuit printr-un colţ. Nici urmă de câine, însă.
Ajuns în poartă, îşi dădu seama că zăpada se înălţa peste gardurile tuturor caselor din împrejur. Uitându-se înapoi spre propria-i bojdeucă, văzu cu deznădejde cum peste tranşeul pe care-l tăiase cu atâta trudă se depuneau treptat noi straturi de ninsoare şi de zăpadă viscolită necontenit. Scobi o gaură adâncă în omătul de lângă gard şi zvârli în ea lăturile din găleata în care îşi făcuse nevoile.
Era noapte deja, iar bătrânul se prăbuşi într-un somn adânc ca moartea, care dură mai bine de douăsprezece ore şi la sfârşitul căruia îl aştepta un vis scurt, dar tranşant. Se afla la manşa unui avion într-un zbor de recunoaştere deasupra satului, într-o zi senină cu cer albastru, soare orbitor şi, întins pretutindeni cât vezi cu ochii, cel mai alb omăt de lume. Nicăieri nu se vedea nicio ţipenie de om. Deodată zări undeva în depărtare un om făcând semne cu mâna de pe o colină ţuguiată ce părea a fi acoperişul înzepezit al unei case. Apropiindu-se în viraj apucă să distingă faţa bărbatului cu pricina, care era de fapt el însuşi, cu o mină calmă şi zâmbitoare. Mâna stângă o ţinea streaşină la ochi din cauza soarelui, în vreme ce pe cealaltă, al cărei deget opozabil era întreg şi sănătos, o mişca regulat deasupra capului, parcă în semn de rămas bun.
Se trezi arzând de febră într-un lac de sudoare rece ca gheaţa. Fără puteri şi cu corpul durându-l din toate încheieturile, nu reuşi decât să se schimbe în haine curate şi uscate şi să facă focul în sobă, înainte de a se culca la loc. Boli o vreme, orbecăind între nopţi lungi cu somn agitat şi scurte zile de trezie confuză. Ori de câte ori se simţea în stare, se dădea jos din pat ca să mai pună lemne în foc şi să mai ia o aspirină.
Apoi, într-un miez de noapte fu scuturat de crampe groaznice şi abia avu timp să sară din pat ca să vomeze în căldarea de plastic care îi servea drept oală de noapte. Când ridică privirea din găleată, înmarmuri brusc în faţa geamului întunecat dincolo de care miliarde de fulgi se prăbuşeau tăcut spre el la unison din cerul fără de fund. Deodată îşi zări faţa slăbită în oglinda de pe pervaz şi după mărimea bărbii îşi dădu seama că trecuse mai bine de o săptămână de când zăcea la pat.
Scotoci prin sertare după o lanternă, dar dădu peste un mic aparat radio, fără baterii. Luând bateriile de la aparatul de ras, reuşi să prindă un post de ştiri. Viscolul şi căderile de zăpadă produseseră uriaşe pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti pentru că instituţiile responsabile cu deszăpezirea fuseseră prinse pe picior greşit. Un şef de la transporturi dădea vina pe meterologi, în vreme ce un altul explica decesul oamenilor prinşi de zăpezi prin aceea că au băut până au murit. Autorităţile, mai rezervate, îi invitau pe români să mai lase lenea şi să nu aştepte cu mâinile în sân până vor fi scoşi de sub nămeţi de către alţii.
Nea Petrică Roman era înzestrat cu o mare toleranţă la frustrări, dar nu accepta să fie suspectat de trândăvie. Un incident cu tovarăşul Oprea rămăsese viu în memoria colegilor de la fabrică şi a tuturor celor pentru care acum fostul şef al biroului organizaţiei de bază a P.C.R. era noul Chief Executive Officer, poziţie din care nu mai provodăuia idealurile obştii, ci un darwinism liberalo-fascistoid:
– Nea Petrică, îl apostrofă Oprea într-o zi, faci cum îţi spun eu că-i mai bine. E clar?
Nea Petrică Roman dădu din cap şi se pregăti să plece, dar orgoliul lui Oprea nu mai putea fi satisfăcut cu o simplă aprobare tăcută.
– Ştii de ce eu vin cu un Audi la serviciu, întrebă el, în loc să călăresc o amărâtă de bicicletă ca dumneata?
Nea Petrică nu zise nimic.
– Pentru că sunt cel mai harnic om pe care l-am întâlnit vreodată, răspunse apăsat Oprea la propria-i întrebare. Poate înveţi ceva din chestia asta.
Nea Petrică Roman nu accepta să i se spună leneş, nici măcar pe ocolite. A doua zi îşi dădu demisia.
A doua zi, Nea Petrică nu mai avea temperatură, iar rana de la gleznă părea complet cicatrizată; dar chiar dacă lucrurile ar fi stat altfel, tot era hotărât să-şi croiască drum afară din casă. Singura problemă era troianul care acum acoperea aproape complet uşa de la intrare.
După zile lungi de tăcere, pentru prima dată se auzeau din nou zeci de câini lătrând de pretutindeni, de aproape şi de departe, chemându-se şi stârnindu-se reciproc, de parcă ar fi pus stăpânire pe tot satul. De undeva din spatele casei, dinspre supermarket, se auzea afundat du-te vino-ul unui buldozer.
Singura cale de a ajunge la stradă era să facă un tunel prin nămeţii din curte. Ţinând cazmaua ca pe o lance, cu o singură mână, Nea Petrică izbi repetat zăpada îngheţată până răzbi la omătul făinos din interiorul noianului. Nu avea alt loc unde să arunce zăpada şi, deşi o parte din omăt avea s-o bătătorească pe pereţii laterali, încă o dată fu nevoit să umple holul deja plin de apă şi gheaţă.
Se odihni câteva minute la gura sobei înainte de a înainta spre miezul nămeţilor. Lucrul mergea încet din cauza volumului de muncă şi a frigului crâncen. În plus, în ciuda gerului, fusese nevoit să dezbrace şuba pentru a se putea mişca în voie în timp ce lărgea intrarea în tunel. Din pricina spaţiului strâmt şi a faptului că trebuia să stea tot timpul aplecat, după o vreme nu mai putu folosi eficient nici făraşul, pe care îl înlocui cu o sticlă al cărei fund îl îndepărtă chirurgical lovid-o de lama cazmalei.
Observă că era ud leoarcă pe umeri şi pe spate de la omătul căzut din tavanul tunelului. Săpă un mic şanţ în care aruncă întreg conţinutul căldării de plastic, curăţă găleata cu zăpadă, apoi o fixă bine cu sfoară pe cap, peste căciula îmblănită. Părea că înaintează mai cu spor, când brusc, cu o bufnitură înfundată, tavanul se prăbuşi peste Nea Petrică Roman. Acum bătătorea sprinten pereţii tunelului cu latul sticlei, ca o clipă mai târziu să se trezească complet imobilizat sub o tonă de omăt îngheţat, de unde nu ar fi reuşit să se urnească nici măcar cu un centimetru chiar dacă ar mai fi ştiut drumul spre casă.
Graţie găleţii de plastic, Nea Petrică Roman nu îşi dădu duhul numaidecât; aerul duhnind a fecale şi a vomă reuşi să îl mai ţină în viaţă câteva minute.
– Ironia este că buldozerul curăţa benzinăria în timp ce oamenii mureau îngropaţi în zăpadă, spuse ofiţerul arătând către cadavrul lui Nea Petrică, pe care jandarmii se chinuiau să îl extragă întreg de sub nămeţi.
– Habar n-aveam că mai locuieşte cineva acolo, zise primarul. Apoi râse arătând cu capul spre sticla din mâna lui Nea Petrică: Încă unul care a murit beat.
Nea Petrică Roman zăcea deja de două zile sub troiene când fu găsit de echipele de salvare. Nimeni nu a înţeles nici până astăzi de ce în ultimele sale clipe de viaţă omul începuse să se dezbrace şi de ce pe cap avea îndesată o găleată inscripţionată cu sloganuri politice.
