Lenea ca stare naturală.
Orice obiect tinde, datorită forţei de gravitaţie, să-şi găsească punctul de echilibru, de repaos. Dacă pui o bilă pe o ridicătură, o ia la vale şi nu se opreşte decât în punctul cel mai de jos. Dar odată ajunsă aici, se linişteşte. Calul trage la căruţa numai dacă-l înhami şi-i dai cu biciul, eu n-am văzut nici un cal să-şi pună singur zăbala şi tot harnaşamentul, să se agaţe de căruţă, să-şi autoflageleze curul şi să tragă din răsputeri. Pot zice că lui i-ar plăcea mai mult să stea, să mănânce orz sau ovăz şi să necheze. La fel şi pisica, dacă-i cu burta plină, nu prinde şoareci. E adevărat că pisica este leneşă, aşa de la natură, dar Dumnezeu nu a făcut pisica aşa, ca să fie harnica. La fel şi cu grâul sau cu mărul. Întâi a fost grâul şi după pâinea, scopul graului a devenit pâinea din cauza unuia căruia îi era foame şi pot să zic, şi asta cu siguranţă, ca graul stătea bine mersi şi în forma lui naturală, nu a avut niciodată ambiţii de pâine. Mărul, ce să mai vorbim, l-am îngrăşat aşa, ca pe un porc şi l-am tot corcit până a devenit golden – îmi aduc foarte bine aminte că bunica mea avea câţiva pomi, câţiva meri, în grădină, care erau buni numai de umbră, erau meri aşa cum ia lăsat Dumnezeu, nealtoiţi, naturali. Aşi zice că rolul mărului nu era să ne umple burta, ci aşa, ca să fie.
Enumerând ce şi cum de mai sus, adică, bila care stă linistita, calul care nu pleacă singur, mâţa cu burta plină, graul care ura pâinea şi mărul căruia îi plăcea să fie acru, o concluzie vine trasă, cam toţi sunt leneşi, nimeni nu face treabă din capul lui.
Eu cred că starea naturală a omului e lenea. Este starea lui de echilibru. Lenea imobilă. Lenea e rudă cu cuvântul italian lenire care înseamnă calmare, liniştire. Lenea este opusul agitaţiei. Să nu-mi spună cineva că munceşte din simpla plăcere, că-i dau de mincinos. Să nu-mi spună cineva care are casă, maşină, pian, chitară, calculator şi mai ştiu eu ce, şi cineva-ul ăsta se duce în bancă şi face un împrumut să-şi mai cumpere încă o casă şi încă o maşină şi, implicit să se ducă la munca obligat-forţat ca să-şi plătească rata. Să nu-mi spună, că-i dau de mincinos. După asta, s-ar putea să-mi spună cineva că face casă pentru copii, sau pentru nepoţi, e adevărat, o fi, numai că-i total neproductiv, total greşit. Și ar trebui interzis prin lege! Cine are de toate, se apuca de prostii şi lucrul nu-i bun. Fiecare, dacă vrea casa, să-şi cumpere casa, dacă vrea maşina, să şi-o cumpere. Ajutaţi, da, dar de-a moaca, nu!
Toţi, şi aici mă pun capu’ la tabel, ca să zic aşa, zic, toţi am sta şi am asculta muzica, am face şoping, în limita disponibilului, am bârfi de bine amicii şi mai puţin, am râde, am bea bere şi vin. Toţi am sta pe internet să scriem comicării pentru ceilalţi şi toţi am sta să le citim pe ale celorlalţi. Toţi! Şi să nu-mi spună cineva că munceşte aşa, din plăcere că-i dau de mincinos.
Totuşi lenea are leac, leac nu cu sensul că lenea ar fi o boală sau o carenţă, ci leac cu sensul de contro-lene, de înspre hărnicie. Lenea poate fi învinsă de orgoliu, pentru că în general lumea munceşte pentru a demonstra că-i mai bun decât celălalt, pentru a câştiga mai mulţi bani, pentru a deveni şef, comandant. Şi toate astea ţin de orgoliu. Orgoliul, unul dintre păcatele capitale, îţi dă un fel de furnici la vederea a ceva pe care nu-l ai, fie el obiect, fiinţa sau loc ierarhic superior.
Stau aşa de bine în garsoniera mea, dar numai gândul că vecinul, prostul, şi-a luat două, mă împinge să-mi iau trei. Şi decomandate! Eram atât de liber cu bicicleta mea, dar ea nu-şi putea învolbura frumoasa coama roşcată decât într-o decapotabilă, şi iată-mă dator la bancă. Veneam cu plăcere la servici până nu m-a mâncat în fund să-l sap pe şeful meu, prostul, şi iată-mă acum săpat de alţii, proştii. Asta nu-i neapărat invidie, e mâncărime în fund sau trânji în cur, cum bine le zicea bunica mea.
Lenea apare când ţi-ai rezolvat, ţi-ai ajuns scopul în viaţă. Şi cu cât scopul este mai primar, mai bazilar, mai gregar, cu atât lenea te învăluie mai degrabă. Dacă-mi propun să devin preşedintele Băncii Mondiale o să am multă vreme treaba şi lenea îmi va veni mai târziu, dacă-mi propun să devin, tot la aceeaşi bancă, dar, uşier, sigur o să fiu rapid uşier şi, şi mai rapid leneş, cu tot respectul. Lenea dispare odată cu nevoia de satisfacere a nevoilor primare. Dispare când eşti flămând, când ţi-e frig. Faci focul repede când îţi este frig şi te duci fuguţa să cauţi de mâncare când îţi este foame.
Un singur lucru poate înfrânge lenea cu uşurinţă. Plăcerea! Mie nu-mi este lene niciodată să prepar ceva bun de mâncare, pentru că o fac din plăcere sau să scriu vreo poveste dintr-o realitate imaginară, plină de adevăruri fanteziste, dar reale. Pe pictor nu-l bate mama lui să picteze ceva, face de unul singur pentru că-i place. Dar din mâncare bună se pot face bani, din tablouri frumoase se pot face bani, mai rămâne de văzut dacă cineva ar putea plăti gogoşile gogonate în formă de poveste. Deci, se poate munci din plăcere înfrângând lenea. Aş putea trage concluzia că, dacă faci ce-ţi place, te poţi desprinde de starea naturală de lene şi poţi munci şi produce bani.
Adevărat?
Căci nu prea sunt convins!
