Povestea noastră este adevărată de data aceasta. S-a întâmplat undeva prin Canada, nu spun unde şi nici când, iar numele personajelor bineînţeles că le-am schimbat, aşa că povestea un pic este adevărată, iar restul este închipuire. Deci mai pe scurt, o parte ireal şi o parte imaginar, căci nu puteam să copiez povestea de undeva şi să o vând ca fiind a mea. Acum, ce-i imaginar şi ce-i ireal o să vă daţi seama singuri. Gata cu explicaţiile, că deja m-am încurcat în adevăr-neadevăr şi nici nu pot să vă divulg chiar tot secretul. Să trecem la treabă!
Aurel, e un nume real, dar imaginar pentru noi. Să-i spunem Aurel personajului nostru; este elev în clasa a şasea, iar Profesorul este profesorul lui de citire. În vacanţa de iarnă, aici, în Canada, iarna vine devreme, dar nu-i nici o problemă, căci pleacă târziu, Profesorul dă tema clasei a şasea, din care face parte şi Aurel. O compunere. De fapt, ca mai toate oraşele din Canada, au numai o singură clasă a şasea. De ce? Pentru că sunt mici oraşele. Pare de necrezut, dar marea majoritate a oraşelor din Canada au o singură clasă a şasea, cum au şi o singură clasă a cincea, doar de la clasa a noua se poate vorbi de plural, deoarece colegiul, liceul, îl au numai oraşele mari şi deci cu mai mulţi copii. E destul să întrebi câte clase a şasea are oraşul tău şi, dacă răspunsul este una, e clar, oraşul este mic. Cam atât despre Canada, să trecem la compunere. Tema era cum nu se poate mai cumplită, adică fără. Îmi aduc cu groază aminte când, la şcoală (în oraşul meu au mai mult de o clasă a şasea!), profesoara de citire ne dădea compunerea cu tema la alegere. „Copii, faceţi o compunere liberă – orice subiect este bine venit!” Al meu nu era binevenit, şi asta îmi aduc bine aminte, de fiecare dată mă punea s-o refac, asta aşa, ca o paranteză, pe care o şi închid. Aurel al nostru, silitor la şcoală, s-a apucat în prima zi de vacanţă de compunerea liberă. Nu pot să nu mă opresc asupra cuvântului silitor, care sare în ochi prin asemănarea cu silă, cu de-a sila. Adică Aurel la şcoala nu este silitor cu de-a sila – jucăuşă expresie! S-a gândit el, s-a gândit şi a ajuns la concluzia asta: cum o compunere este o înşiruire de cuvinte cu o temă dată, atunci, o compunere liberă este una fără temă şi cuvintele ar putea fi luate aşa, halandala, aleator, şi la urmă să i se dea un sens, o logică. Adică să aleagă nişte cuvinte libere, nesubjugate unui text, şi să încerce să le dea un sens, să le pună într-o anumită ordine, ca să rezulte o compunere. Liberă. Aurel mai întâi şi-a zis să deschidă dicţionarul şi, aşa, cu ochii închişi, să pună degetul, şi acolo unde va cădea degetul să se aleagă şi cuvântul compunerii. Dar, nepărându-i-se o idee originală, a renunţat la ea şi a conceput alta, care, o să vedeţi până la urmă, va fi ideea vieţii lui, ideea care-i va aduce noroc şi bani mulţi. Mulţi! A! Şi o să devină şi faimos! Ideea nouă era simplă, să bată la uşă la vecini şi să le ceară să-i spună câte un cuvânt, unul. Toate cuvintele astea, el, Aurel, o să le pună în ordine, aşa încât să-i rezulte compunerea. Liberă. Îşi luă cu el o foaie de hârtie şi două creioane, asta în cazul în care unul rămâne fără vârf, şi urcă la ultimul etaj. Blocul avea zece etaje, destul să-ţi iasă o compunere bunişoară.
La zece, deziluzie, nu răspunde nimeni. Ei, nu-i nimic, o să fie mai scurtă compunerea, important este că e liberă.
Ce-i, Aurică, ce-ai păţit? A, nimic, îmi trebuie un cuvânt pentru compunerea mea de la citire, dacă eşti aşa de drăguţ să-mi spui unul. Măi, câte chestii vă mai învaţă pe voi la şcoală, îi zice vecinul de la nouă, adică ce cuvânt să spun? Unul care-ţi vine prin cap, tu-l spui, eu îl notez şi… mulţumesc, merg mai departe, la următorul vecin. Aha! Simplu… stai mă, că nu-mi vine nici un cuvânt acum… fasolă e bun? Că făceam un borş cu fasole. E perfect! Nu măi, nu-i bun fasolă, că or zice vecinii că-s un calic si mănânc ca sărăntocii. Găină! Mai bine găină, poţi să ştergi sau deja ai scris, că te văd hotărât! Ok, găină! La a doua uşă, vecină în capot, asudată, îi răspunde răstită: Ce vrei? Un cuvânt? Aspirator! La dracu’ să-l ia, că m-au trecut toate năduşelile. Bicicletă! Avion! Lecţii! Excursie! Nas! Violoncel! Calculator! Pat! Maşină! Iubire! Boule! Asta-i nebună de la 7, mai bine nu suna! Pistol! Fasole! Altul care face borş, dar îl doare-n cot de ce zice lumea! Lapte! Plimbare! Zăpadă! Compunere! Colegul lui de clasă, a şasea, unica! Gravidă! Repetent! Pisică! Cârnat! Duş! Era vecina de la patru, la care băieţii mai mari i se uitau noaptea din copac pe geam, şi care a ieşit de sub duş cu prosopul cu atenţie neglijent legat. Văzându-l, a închis uşa repede fără să zică nici un cuvânt, dar Aurel a notat, oricum, duş. Televizor! Şi ne oprim aici, că doar tema nu-i pentru noi, e pentru Aurel, care a făcut o treabă bună, până la urmă… Să vedem ce a încropit, ce i-a ieşit din toată mulţimea de cuvinte fără nici o legătură între ele.
Găină, aspirator, bicicletă, avion, lecţii, excursie, nas, violoncel, calculator, pat, maşina, iubire, bou, pistol, fasole, lapte, plimbare, zăpadă, compunere, gravidă, repetent, pisică, cârnat, duş, televizor.
Am să vă scriu doar o parte din compunere, doar aşa, cât să vă faceţi o idee de ce şi cum se procedează, cum se fac compunerile. Libere!
M-a costat o găină ca să repar aspiratorul, iar când i-am spus cât mă costă să-mi facă şi bicicletă, m-am hotărât să-mi cumpăr un avion, că-i mai ieftin. Bine! Şi dacă tot nu am lecţii, plec în excursie, fără ţel, merg, merg, nasul îmi va fi busolă, că n-am. Ajuns, cineva cântă la violoncel, pe calculator, acum cu tehnica, ai nu ai instrument, cânţi cât vrei şi la ce vrei. N-am pat aici, dar am găsit o maşină părăsită şi dorm înăuntru. Visez ceva de iubire, dar încă-s mic şi nu ştiu ce şi cum. Nici bine n-adorm, că un bou se uită la mine. Pe geam. Dacă aş avea un pistol, măcar l-aş speria. Băi fasolă, băi boule, măcar dacă ai da lapte, ia pleacă la plimbare! Iar adorm şi visez că ninge, şi aşa, pe zăpadă, staaau şi mă gândesc la compunere. Dar dacă nu-i bună, dacă nu-i place. Poate rămâne gravidă profesoara şi nu mai vine la şcoală şi scap. Mă trezesc asudat, şi-mi dau seama că profesoara e de fapt profesor şi nu poate să rămână gravid… dar mă poate lăsa repetent! La naiba! Mă-ntorc acasă! Dau la pisică un cârnat, fac un duş şi mă uit la televizor, poate-mi vine o idee mai bună.
Cam atât! Compunerea lui Aurel, odată începută şcoala, făcu mult să râdă colegii săi – dintr-a şasea! – şi pe Profesor, care amuţi când a auzit cum a scris-o. Ceilalţi au continuat. În pauză, chemat la cancelarie, a explicat între patru ochi, ce şi cum a făcut. Între patru ochi, deoarece Profesorul a priceput că ideea nu-i rea, ideea e nouă şi ideea poate aduce bani. O! Suntem în America aici şi visurile devin realitate iar realitatea e cruntă! „Pe moment îţi pun zece iar restul împărţim pe din doua!” Aurel, emoţionat de zece, zise da şi la a doua parte, cu împărţitul.
Mutăm un pic obiectivul, teleobiectivul povestirii noastre, care, v-am spus, are şi ceva sâmburi în ea, de adevăr. Marele show business JR Junior, de pe marele canal de televiziune ABC.DEF.G…, tocmai lansase în undă un spot publicitar în care căuta idei noi pentru emisiuni noi. Premiul era de 500.000 $ pentru ideea cea mai bună şi mai realizabilă.
A doua seară, în costumele lor cele mai bune, Profesorul şi Aurel erau prezenţi, live pe canalul ABC.DEF.G… Toţi au primit cu mare interes şi bucurie ideea nouă, ideea de compunere din cuvinte spuse la nimereală. Show-ul va fi aşa: pe stradă, prezentatorul cu microfonul va interpela lumea şi le va cere câte un cuvânt, aşa, prin autobuz, prin parc, la şcoală… oriunde. După, să zicem, 100 de cuvinte, se dă startul la concurs, la care participă, să zicem, 10 concurenţi. Cine face compunerea cea mai frumoasă, câştigă. Câştigă aşa cum şi Aurel şi Profesorul lui au câştigat 500.000 $, frăţeşte împărţiţi.
Cine nu crede, nu crede! Dar cine crede se poate uita seara între 9.00 şi 10.00 PM, ora locală, la televizor. De doi ani se joacă faimosul „Jocul cuvintelor” – aşa l-a numit JR Junior, prezentatorul – de doi ani copii, tineri, bătrâni, în fiecare seară, staaau şi se uită la jocul lui Aurel şi al Profesorului.
Cam asta-i povestea. Acum înţelegeţi de ce nu am putut să dau nume de persoane, nume de locuri, de televiziuni…
Mai ştii, cu drepturile astea de autor.
Acum un dubiu îmi vine, cine-i autorul?
