De mii de ori, copilă fiind, am visat să alerg pe dealurile cu pante line și acoperite de iarbă scurtă și grasă, de mii de ori m-am visat lungită sub cireși în floare sau sub meri înfloriți…
De mii de ori m-am întrebat despre un loc tainic numit Acasă…
Mi-aduc aminte cu multă bucurie cum, în acele zile minunate, mama ne trezea, dimineața foarte devreme, să ne pregătească pentru a merge la biserică să luam Paștele, să ne împărtășim apoi veneam acasă și la prânz se întindea masă mare în curte la umbra pomilor care își dădeau darnic umbra răcoroasă tuturor și oameni și animale. Toți oamenii care treceau la deal către biserică sau la vale spre casă și se opreau la poarta noastră erau întotdeauna primiți cu drag, de-i treceau pragul. De obicei neamurile se opreau la noi la întoarcerea de la biserică. Veneau pentru a mai sta de vorbă cu cei veniți de pe la oraș, dar veneau mai ales pentru bunicii mei, care erau printre bătrânii neamului și satului. Datorită felului lor de a fi, bunicii erau cei mai respectați de lume, nu numai din neam și din sat, dar și din satele vecine.
În zilele de Paște, era literă de lege să îmbrăcăm hainele cele noi cumparate sau făcute special pentru această unică sărbătoare din an. Apoi, peste an erau considerate hainele bune și le îmbrăcam doar la ocazii,sarbatori. Noi copiii de-abia așteptam să îmbrăcăm acele hăinuțe și să încălțăm noii pantofiori sau săndăluțe.
Mama era de obicei în mijlocul nostru ajutându-ne pe toți să ne îmbrăcăm. Era tot timpul ocupată cu călcatul cutelor de pe haine. De la cel mai mic copil, adică eu, și până la bătrân toți o strigam în toate parțile să ne ajute ba cu îmbrăcatul, să nu se șifoneze hainele, ba cu pieptănatul, și atunci găsea și ea momentul să aranjeze câte o sprânceană rebelă în felul ei: își umezea degetul cu puțină salivă și o netezea, iar noi ne strâmbam țipând supărați de gestul ei. Abia când noi toți ai casei eram gata îmbrăcați și aranjați se îmbrăca și mama. O așteptam cu toții în fața casei, în curte printre pomi sau sub nuc la fântână. Din casă, când doream să ne așezăm și noi pe ceva, o auzeam strigând:
– Nu vă așezati pe nimic! Așteptați, că acum sunt gata și mergem!
Dar acel acum se prelungea cu încă zece minute și alte zece minute. Începeam să ne pierdem interesul sau ne supăram că nu o să mai apucăm să luăm și noi Paștele.
Dar… așteptarea noastră lua sfârșit. Îl auzeam pe tata admirativ, comentând când o vedea pe mama apărând în prispa casei aranjată, si cochetă, Doamne ce se lumina la față! Arunca țigara pe care, deși tată de copii, o fuma pe ascuns de bunici și striga fericit:
– Uite-o și pe mireasa noastră! Ne amuzam și ca prin farmec toată oboseala de la statul în picioare dispărea și alergam grabiți către poartă, cu flori și lumânare într-o mână și cu ou roșu în cealaltă mână.
Pe drum spre biserică lume luminată, care mai de care mai mândru și mai frumos îmbrăcat și cei care se întorceau ne salutau spunând mândri:
– Hristos a-nviat!
– La mulți ani! era răspunsul nostru.
Mama și tata mergeau braț la braț în spatele nostru. Flancați de bunici. Bunicul era alături de tata, mândru de fiul lui și de nepoți și nepoată, mai ales de mine că eram sufletul și lumina ochilor tuturor ai casei. Noi, copiii mergeam în fața lor. Eu eram încadrată de frații mei. Oamenii, pe la porți, care cum ne vedeau mergând așa de țanțoși pe drum, deși răcoarea dimineții ne făcea să tremurăm și să ne auzim dinții clănțănind ușurel în gură, ne întâmpinau bucuroși:
Hă, hă, hăăăăă… ia uite-i băăăă…. și p-ai lu Călin a lu Călițăăăăăă…….!!!
Nouă ne creștea inima în piept și eram bucuroși să vedem cum oamenii erau fericiți că ne vedeau. Sfioși dădeam binețe tuturor. Călătoria către biserică și înapoi, mai ales în zilele de Paște, era o întreagă aventură.
Toată lumea ne oprea și ne întreba de vorbă. Nu puteai să fii neobrăzat și să pleci de lângă cei care-ți ieșeau în cale. Mama ne veghea cu ochi vigilenți. Știa că mai aveam scăpări, că de!, eram și noi doar niște copii. Ne strunea din vârful buzelor, zâmbitoare către săteni, dar noi auzeam numai povețe pe un ton autoritar, deși șoptit, să ne controlăm mersul, mimica feței, tonul vocii, iar pentru mine mai avea încă o ”poruncă”: să-mi controlez limba. Deși de cele mai multe ori eram tăcută și retrasă în mulțime deveneam o limbută adevărată și limba mea era uneori mult prea ascuțită.
Ce-mi plăcea cel mai mult în zilele de Paște era cântatul cocoșilor. Numai în acele zile cântau atât de frumos dimineața de parcă doreau să trezească totul la viață să-L laude pe Dumnezeu. În depărtare se vedeau turlele bisericii construite în mod tradițional, micuță și atât de primitoare. Soarele tocmai începea să se înalțe încetișor pe cer și să-și reverse cununa de raze peste pământ și să-l încălzească. Se anunța o zi minunată. Din când în când se auzea clopotul mare de la biserică bătând a bucurie, chemând oamenii să se adune și să se bucure toți împreună de minunea săvârșită de Dumnezeu pentru întreaga omenire. Mergeam ascultând natura, uitând pentru o clipă în plus de mine. Undeva pe vale, între sate, se auzea, în pâlcul de salcâmi de lângă fântâna veche cu cumpănă, un cuc cântând. De dincolo de zările străjuite de dealuri se auzea zvonul vieții necuvântătoarelor care și ele participau pline de fericire la bucuria oamenilor. Florile pline de roua dimineții se lăsau sărutate de blândele raze ale soarelui care le sorbea lacrima neplânsă făcându-le să strălucească și să dea și mai multa frumusețe și mai mult parfum acestei sărbători.
Ca prin vis o auzeam pe mama care mă strunea, zâmbind către sătenii întâlniți pe drum, să merg drept, să nu mai merg cu vârfurile pantofiorilor în interior, altfel o pune iar pe baba Florica să mă calce peste prag pe glezne, să-mi îndrepte ea picioarele, că are leac, fiind din gemeni, adică avusese o soră geamănă care murise la naștere. Trecusem deja printr-un astfel de calvar, așa că m-am întors la realitate din visarea mea să-mi controlez mersul.
Cu cât ne apropiam de biserică se auzea larma oamenilor care se așezaseră în rând să se închine la icoane și să se roage, sa ia Paștele, și unii dintre ei să se împărtășească, copiii și ei să se grijească. Satul era destul de numeros când se adunau toți cei plecați în lumea largă la vatra satului. Era o plăcere pentru suflet să-i vezi, să-i auzi, să te minunezi de poveștile lor, care mai de care mai uimitoare.
La biserică, multe alte neamuri la fel de arătoși și faloși. Dar noi eram ca întotdeauna cei mai puși la patru ace. Eram parcă scoși din cutie. Oamenii chiar comentau veseli despre noi, copiii lui Nică și ai bănățencei cât de cuminți eram. Ședeam ca puii lângă cloșcă alături de mama. Nu ne boțisem hainele iar părul era încă frumos aranjat de parcă atunci ne pieptanase mama.
Hainele noastre erau totdeauna de bună calitate și simple, alese cu un gust estetic desăvârșit. Și mama avea o vorbă: ”Suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine”. Nu eram săraci. Totuși, părinții noștri doreau să ne învețe să fim modești și cinstiți. Și așa ne-au crescut. Până și cumpăratul hainelor era o adevarată aventură pentru noi. Străbăteam orașul și căutam peste tot ceea ce se potrivea nu numai nouă dar și cu banii din poșeta mamei repartizați pentru acest eveniment. Apoi ne opream la cofetărie. Era un mare eveniment pentru noi copiii, și ca atare, trebuia sărbătorit. Îmi aduc aminte că eram singura din familie care aveam un obicei. Dormeam cu pantofiorii, ghetuțele sau săndăluțele în picioare în prima noapte dupa ce le cumpăram. Nu le purtam decât în casă, apoi mă rugam de mama să mă lase să dorm cu ele în picioare. Așa făcusem și cu o săptămână mai devreme când îmi cumpărase mama săndăluțele acelea roșii, de lac, frumoase, în ton cu rochița în carouri roșii, albe și albastru închis, cu nasturi aurii, și guleraș. Tata alesese rochița, mama își dăduse acordul și cât de drag mi-era că tata alesese rochița. La fel și săndăluțele alese de mama și o mică pălăriuță roșie. Dar dintre toate pălăriuța nu-mi plăcea. Și așa mă îmbrăcase mama în acea zi.
Mama era sufletul casei, al familiei, pricepută în toate, era iubită de marea majoritate a oamenilor dar și pizmuită de unii care nu-i înțelegeau felul ei minunat de a fi. Ne-am așezat și noi în rând să ne luăm Paștele și să fim grijiți de preotul bătrân, preot care mă botezase. Cu pași înceți ne apropiam de intrarea în biserică. Dacă până atunci ne permisesem mici hârjoneli între noi, din momentul în care pășeam peste prag, înăuntru, totul înceta. Cu mâini tremurânde și pași moi ne apropiam încet de altar. Inimile băteau în piept pline de emoții. De fiecare dată în ziua de Paște când mergeam la biserică, mi se parea că dau examenul cel mare al vietii, judecător fiind Tatăl Ceresc. Atunci, deși mă împărtășeam, aveam în gând o mie de motive pentru care nu ar fi trebuit să mă împărtășesc.
Când și când uitam de locul în care ne aflam. Fratii mei se înghionteau ușurel, iar eu mă zgâiam la toți sfinții pictați pe pereți și la scenele biblice. Mă atrăgeau acele picturi in stil bizantin și mă întrebam ce făcuseră acei oameni să devină străjerii porților împărătești, să fie slujitori ai Celui Prea Înalt. Mă întrebam in sinea mea: „Oare eu aș putea ajunge așa?” Brusc, în acea clipă se născu în mintea și sufletul meu de copil Întrebarea. Privind, cu ochii mari încărcați de doruri neștiute, chipul Mântuitorului am șoptit în inima mea: „Doamne! Cât mai am până ajung și eu ACASĂ?” În cufundarea mea în marea întrebare auzeam ca prin vis glasul mamei care mă îndemna să-mi aprind lumânarea pentru a lua Lumina de Paște. O auzeam vag, de parcă între noi se interpusese nemărginirea, cum mă îndemna să înaintez că rămăsesem pe loc. Auzeam ca prin vis scâncetele pruncilor care simțeau gustul vinului împărtășaniei. De obicei, când auzeam bebelușii scâncind mă amuzam, totuși atunci, uitasem de tot și în mintea mea îl întrebam pe Dumnezeu. Ajunsă în fața părintelui celui bătrân, când am fost întrebată numele, mi-a ieșit șoptită întrebarea pentru prima oară pe buze și cu privirea înlacrimată:
– Cât mai am până ajung Acasă, Doamne?
Părintele, care mă cunoștea de când mă născusem, mi-a zâmbit privindu-mă în ochi apoi mi-a dat împărtășania pe care, cu mare sfială, am primit-o. Mi-am șters buzele pe ștergarul fin din bumbac alb pe care mi l-a întins și înlăcrimat mi-a șoptit la rându-i oftând:
– Drumul până acasă este foarte lung și anevoios…
Cu lumânarea aprinsă, cuprinsă de o sfială amestecată cu evlavie m-am închinat și am sărutat mâna dreaptă a părintelui și simțeam în suflet că sărut mâna Mântuitorului. Când ne împărtășea ne povățuia să nu deschidem gura până nu mâncam ceva, și ne îndemna să luăm Paștele care era pentru toată lumea. În găleți mari, pâine amestecată cu vin domnesc totul sfințit de părintele ne aștepta.
Preotul, un om tare blând cu inima dar un adevărat lucrător pentru Dumnezeu iubea copiii. Avea obiceiul să spună mereu: „Ei sunt Mieii lui Dumnezeu! Un mic Hristos în fiecare!”
După ce ne închinam la icoane, mergeam la galețile cele mari și luam Paștele cu lingurile puse la dispoziție, puneam oul într-un coș mare, și primeam de la o bătrână, din alt coș un alt ou roșu.
– A cui ești maică? Mă întrebă bătrâna șoptit. Eu sfioasă până să deschid gura bătrâna întrebă din nou văzând că suntem trei la un loc:
– Ai cui sunteți maică?
Cu mândrie, am răspuns toți într-un glas de răsună biserica:
– Ai lu’ Călin a’ lu’ Călița, mamaie!
Bătrâna continuă:
– Ai cui ai lu’ Călin? Ai Mâții? Ori ai lu’ Oană?
Neștiind cine este Oană eram puși în încurcătură. Mama și tata erau deja în spatele nostru supraveghindu-ne. Tata răspunse blând, amuzat de reacția noastră:
– Da, mumă Floare. Sunt ai mei. Toți trei.
Simțeam o așa mândrie în glasul tatei…
Bătrâna, în timp ce ne dădea ouăle, vorbea cu părinții. Noi cuminți așteptam într-o parte, să nu încurcăm lumea din biserică.
– Eheh Oană, Oană…oftă bătrâna. Parcă mai ieri fusăși și tu așa ca prichindeii tăi… privindu-ne continuă:
– Frumoși copii ai, Oană!
Apoi se întoarse către mama:
– Și tu Ană…tot frumoasă ai rămas…daaa’ să nu te superi maică pe o babă așa ca mine…da’ mi se pare mie sau te-ai mai îngrășat?!
Mama cu zâmbetul ușor într-o parte, dar larg ca și inima ei răspundea glumind:
– Mumă Floare! M-am îngrășat bine de tot!
Apoi bătrâna privind iar către noi vorbi cu tristețe:
– Să vă fie lumină la bătrânețe, maică! Oftă, tăcu pentru o vreme apoi continuă brusc: Hristos a inviat! Ceva în vocea ei sună atât de trist că ne făcu să răspundem la fel și noi:
Adevărat a înviat, mumă Floare!
Am plecat de la biserică cu sentimentul straniu ca n-am s-o mai văd niciodată. Și așa a fost. La trei zile s-a stins din viață, tăcut și singură, așa cum trăise de când copiii uitaseră cu desăvârșire de ea.
Pe drumul de întoarcere deja oamenii erau prin curțile lor întinzând mesele pentru petrecerea casei. Ne tot chemau la ei să ciocnim ouă. Noi copiii am fi dorit, dar ne uitam la mama care răspundea în locul nostru cu voce blajină:
– Țață Linco, mai târziu trecem pe la mata!
Acasă, bunicii ne așteptau să întindem și noi masa bogată de Paște. La baza treptelor se afla o brazdă de pământ cu iarbă verde și o potcoavă veche. Tradiția locului era să călcăm pe fier și brazdă înainte de a urca treptele prispei și a intra în casă. Când am întrebat despre însemnătatea acestor lucruri mi s-a spus că așa este tradiția și că aduc noroc.
Am intrat în casă și nu ne-au mai tăcut gurițele pentru multă. Povesteam tot ce se petrecuse la biserică. Pe cine am vazut, ce ne-a făcut să râdem, scâncetele pruncilor când părintele le dădea picătura de cuminecătura. Bunicii zâmbeau cu atâta pace și ne spuneau că și noi fusesem la fel când fusesem micuți ca acei copilași. Intrasem în odaia bună odată cu mama, mamaie și ea era acolo. Mama ne ajuta să dezbrăcăm hăinuțele pe care le așeza frumos pe umerașe în dulap. Îmbrăcam hăinuțele noastre de casă și apoi fiecare la treburile lui. Mama și bunica se retrăgeau la bucatarie și sporovăind încetișor își terminau treburile. Tata și bunicul se retrăgeau și ei pentru o vreme la beci. Tata rămânea sus. Doar bunicul cobora în beci. Aprindea lumânarea de acolo si dădea cep la butoaie fericit că fiul lui era iar acasă și-i dădea să guste din vin. Avea acolo o cănuță de lut în care turna puțin pentru degustare. Mai avea acolo și un pahar cu picior pentru tata să vadă culoarea rubinie-aurie a vinului curat, care strălucea în lumina lumânării. Se mândrea cu vinurile lui. Din cele mai bune producții oprea vin în sticle astupate cu dop de plută smolite la gură. Le îngropa în pământ. Avea acolo locul lui într-unul din pereții beciului în care le îngropa cu etichete lipite pe sticle cu anii cei mai buni. Lângă butoaie pe o masuță se odihnea cana mare de lut. Turnă în cana de pământ vinul pe care tata îl apreciase cel mai mult. De asemenea luă și o fiola din cel mai bun vin, cea mai bună productie. Pe lângă acestea mai luă și o cană de sticlă plină cu țuică galbenă de prună să deschidă apetitul. Dupa ce terminară treaba asta se apucară să aranjeze mesele în curte. De obicei masa se întindea la umbra pomilor. Se puneau câte două scaune de-o parte și de alta a meselor și două scânduri de lemn se transformau ad hoc în bănci acoperite cu pleduri. Într-un capăt al mesei se punea scaunul pentru bunicul, iar în partea cealaltă se punea scaunul pentru tata. Bunica, mama și noi copiii ședeam de-o parte și de alta a mesei. S-a întins față de masă albă cu flori de mac cusute artistic peste masa lungă. Căram una câte una farfuriile și tacâmurile pe care le aranjam pe masă. Străchinile pentru ciorba de bureți erau și ele așezate frumos. Pâinea mare cât roata carului tăiată felii trona în mijlocul mesei pe un ștergar alb curat. Alături de pâine, într-un coșuleț împletit ședeau cuminți ouăle, străjuite de vin și galbena țuică.
Singura problemă a tuturor eram eu: nu mâncam carne de miel sau ied. Tocmai văzusem când bunicul a tăiat iedul meu preferat și am auzit iedul plângând. Acesta era motivul pentru care nu puteam mânca așa ceva. Pentru mine se tăiau pui și mi se pregăteau bucatele din pui.
La masă ședeam alaturi de mama iar frații mei de-o parte și de alta a bunicii. Veselia era la ea acasă. Ne luam la întrecere în ciocnitul ouălelor. Aveam și noi voie să gustăm un pic din vin. Cozonacul frământat de bunica feliat frumos ședea alaturi de cornulețele si faimoasa prăjitură a mamei numită cremshnit pe un platou. Pe un alt platou, singur si măreț trona tortul cu cremă de cacao al mamei decorat cu un buchet de flori multicolore. Era creația mamei. Eram aproape de finalul mesei când musafirii începură a veni. Ședeau un pic, ciocneau câte un ou, beau câte un pahar de vin, mâncau câte o felie de cozonac sau din prăjiturile mamei și-apoi plecau mai departe în alte vizite. Atmosfera de sărbătoare cuprinsese toată făptura. Undeva prin vecini se auzea muzică populară. Oamenii se întindeau la petrecere. Se întâlneau toți o dată în an. Supărările și animozitățile dispăreau și toți erau fericiți.
După masă toată lumea, mai ales noi copiii, aveam momentele noastre de respiro, momente în care ne relaxam. De regulă adormeam cu ochii la televizor. Nu eram obișnuiți să ne trezim așa devreme. Iar liniștea de la țară și aerul tare, sănătos ne învăluiau într-un fel tainic, făcându-ne să visăm povești cu zmei și zâne.
După siesta de după masa din duminica Paștelui, ne îmbrăcam iar cu hainele noastre noi și mergeam în vizita la unchiul tatei, fratele cel mic al bunicii. Era cel mai blând om din neam. Nu se putea să nu-l iubești.
Nea Nicu, așa cum îl numeam cu toții, avea gospodăria în satul vecin pe deal. Gospodăria era foarte mare și frumoasă. Totul era așezat la locul lui, totul era mereu curat și văruit mereu în alb. Casa mare, cu temelia înaltă văruită în alb și lemnăria vopsită în verde închis era ascunsă după o perdea de viță de vie, la fel ca și casa bunicilor mei. Casa mică era pe partea stângă a curții. Acolo am dormit de multe ori, copilă fiind, în liniștea și pacea de acolo. Doar ceasul cu cuc din perete măsura timpul cu un sunet liniștit si uniform: toc-toc, toc-toc de parcă era inima bătrânului Timp.
Marieta, fata lui nea Nicu, era floarea și mândria neamului. Era învățătoare în sat. De câte ori mergeam acolo ne aștepta și ne răsfăța cu tot felul de dulciuri. Cel mai mult ne plăcea dulceața ei de nuci verzi. Pe cât de micuță de statură și de subțirică, pe atât de inimoasă era. Cu ochișorii ei de căprioară era iubită de toata lumea. Noi, copiii lui Nică sau Oană cum i se mai spunea tatei, eram preferații ei iar noi pur și simplu o idolatrizam. De obicei, când mergeam în vizită la nea Nicu, ne retrăgeam în grădină, lângă lacul bătrân, umbrit de cele două salcii la fel de bătrâne, care se făcuseră punte peste lac. Înarmați cu o pătură, farfurii și platouri cu de toate ne instalam comod la umbra sălciilor și în sunetul broscuțelor care cântau și ele din când în când bucuria sărbătorilor alaturi de păsările cerului. Lungiți pe patură unii pe burtă alții pe spate sporovăiam cu toții. Cel mai mult îmi plăcea să ascult poveștile Marietei. Dar și pe cele ale fraților mei. În acele clipe eram și eu băgată în seamă de ei. În vorbirea calmă adormeam ca de obicei, dar și de la vinișorul tăiat pe care bunicul dar și nea Nicu îl făceau, special pentru noi copiii sau de la păhăruțele mici mici de tot cu inimioare roșii cu vișinată dulce-dulce și groasă ca un sirop, din care beam și noi câte o picătură așa de poftă. Dacă nu adormeam, jucam popa prostul pe pedepse, remy sau table. Fratele mijlociu se plictisea cel mai repede de stat pe pătură și-și începea expedițiile prin grădină în căutarea necunoscutului. Când se plictisea de colindat prin livadă sau vie îl vedeai plimbându-se pe la animale, studiindu-le. Eu mă lungeam pe spate privind cerul, sau mă întorceam pe burtă sa privesc sălciile, să vad oglindirea soarelui în luciul apei lacului străjuit si umbrit de sălciile bătrâne și-mi imaginam tot felul de basme cu prinți și prințese. Undeva departe peste vale se auzea cucul cantand și ecoul îl simțeam răsunând în inima mea. Ici colo câte o ciocârlie se înălța spre cer de acolo slobozea minunatele ei triluri de îndrăgostită către iubitul ei soarele. Din când în când, câte o rândunică, săgeată către cer, zvâcnea spre norii albi pufoși apoi se lăsa ușor să plutească pe aripile vântului hoinar, vânt de primavara placut de răcoros și plin de aromele florilor de primăvară: lăcrimioare, zambile, liliac. Undeva o ciocănitoare toc-toc-toc în scoarța unui copac după viermișori parcă măsura timpul.
În curtea animalelor iezii zburdau liberi printre găini, rațe, gâște și curcanii care se cam înfoiau la năzdrăvanii cu cornițele abia ițite, si mai ales, se înfoiau la unul alb cu o panglicuță de matase roșie la gât să nu fie deocheat. Acel iezișor fiind cel mai năzdrăvan. Auzeam larma gâștelor alergate de fratele meu și sâsâitul gâscanilor cu gâturile întinse la el. M-am întors iar pe spate sa privesc alergarea norilor pe cer, și-mi imaginam pe fratele meu fugărit de gâscani și curcani. Am adormit zâmbind imaginilor care se fugăreau unele pe altele cu o viteză amețitoare pe sub pleoape, și în zumzetul albinelor care hărnicuțe cărau polenul spre stupii de lângă via din grădină. Alături de mine, Marieta îi povestea fratelui meu cel mare o carte de aventuri. Ca prin vis auzeam deși dormeam. Fiind primăvară, pământul încă era destul de rece, așa că fratele meu cel mare mă purtă grijuliu în brațe până în casa mică să dorm somn liniștit și netulburat din zi de Paște.
La vremea înserării mă trezeau de ecourile depărtate ale animalelor din gospodăriile satului. Apucam să mai vad ultimile raze ale soarelui pictând cerul spre apus cu purpuriu și foc. O așa pace domnea peste tot… Mai ales pacea era în sufletul meu unde în taină aveam mereu câte o vorbă cu Dumnezeu. În sinea mea îl rugam să fie așa mereu, mama și tata să fie mereu bine și sănătoși, frații mei să fie și ei mai buni cu mine iar pentru mine rugăciunea mea de a ajunge Acasă. Acel loc Acasă după care sufletul meu tânjea fără încetare.
În sufletul meu de copil intuiam că-s într-o călătorie aici și că în călătoria mea aveam să întâlnesc mulți oameni care-mi vor influența și viața și deciziile mele. Eram doar o copilă și totce conta la acea vreme era sa cresc să învăț nu numai ceea ce învățam la școală ci și din relațiile cu cei din jurul meu. Nu îndrăzneam să-mi exprim visele și nedumeririle mele. Mi-era teamă de ridiculizare.
Și sufletul meu tânjea trist după un loc neștiut pe care-l numeam Acasă.
Seara se lăsase peste lume ca o trenă cu stelele podoabe, iar noi ne îndreptam agale spre casă. Prin curți oamenii în mare forfotă. Unii încă ședeau la masă, la lumina neoanelor, alții pe la porți și petrecerea lor continua. Nu ciocneau numai ouă ci și paharele de vin. Toți erau cu voie bună și puși de povestit. Mai ales bătrânii deschiseseră băierile desagei cu povești despre vremurile de odinioară. De obicei oamenii din sat erau cumpătați când era vorba de băutură sau tutun. Auzeai ici,colo chicotelile copiilor care ședeau pe scăunele lângă bunicii lor și-și hraneau sufletele cu poveștile bunicilor. Bătrânii fiind fericiți să-și vadă copiii cu familiile lor stând roată în jurul lor căutau să-și amintească doar de clipele cele mai frumoase din viața lor, amintiri despre năzdrăvăniile copiilor lor sau, pur și simplu tăceau și-i ascultau pe copiii, nepoții sau chiar strănepoții lor povestind ce mai făcuseră peste an. Bătrânii, în astfel de zile, căutau să-și amintească numai despre lucruri frumoase și pline de veselie. Cele despre războiul cumplit în care luptaseră erau închise pe vecie de ei în uitare. Astfel, Paștele era considrat sărbătoarea familiei, mai mult decât Crăciunul.
Pe drum eram mereu opriți de săteni la o gură de vorbă, să mai ciocnim câte un ou. Ne opream din respect. Fiecare avea ceva de spus tatei și toți îl lăudau ca fiind cel mai fălos și mai deștept din sat. Tata, sfios din fire, zâmbea blând și răspundea modest:
-Ei, moș Floreo….nu-i chiar așa…Sunt alții mai mari și mai deștepți decât mine. Mama care era obosită zâmbea oamenilor, deși glumea cu ei, îi făcea semn discret tatei că este timpul să ne vedem de drum.
Tata încheia discuția politicos spunând că a doua zi puteau să se întindă la vorbă la praznicul din curtea bisericii.
Ajunși acasă, deși destul de târziu, bunicii ne așteptau cu masa pusă dar și cu oaspeți de la drum: verișorii tatei cu familiile lor. Ca de obicei veneau pentru câteva ore să-l întâlnească pe tata. Femeile în casă vorbeau de-ale lor, barbații și ei ieșiți în curte vorbeau, râdeau, iar noi copiii ne retrăgeam în odaia bună unde ne jucam “nu te supăra frate”. Eu, ca de obicei, pierdeam la joc și mă supăram nu neapărat ca pierdeam cât datorită fraților care mă necăjeau și râdeau de mine, și, tot ca de obicei mă retrăgeam, înlăcrimată, după sobă unde adormeam în murmureala și veselia fraților și verișorilor mai mari.
După plecarea musafirilor, mama mă trezea ușurel și mă ajuta să-mi schimb hainele cele bune cu pijamalele și adormeam imediat la loc fără nici cea mai mică grijă. Doar o șoaptă tainică abia auzită îmi ieșea de pe buze:
-Cât mai am până ajung Acasă?
Mama neștiind nimic despre dorul meu îmi șoptea ușor sărutându-mi tâmpla:
-Ești acasă, draga mea!
***
A doua zi, cel mai mare eveniment în sat așteptat de toată lumea, mai ales de copii! Luni după Paște, oamenii îmbrăcați de sărbătoare întindeau mesele în curtea bisericii pentru eveniment: era marele praznic pentru pomenirea morților. De obicei, nu lipsea nimeni de la acest eveniment. Toți, într-un suflet, se ajutau unii pe alții la buna desfășurare a evenimentului. Cărau mese, scaune, scânduri pentru încropirea băncilor acoperite cu pleduri pe care urma să ședem. Când mesele și băncile erau aliniate în lungi șiruri, femeile începeau căratul bucatelor pregătite de cu noapte. Oalele de pământ, din care se înălțau aburi și miresme îmbietoare, coșurile cu pâini aburinde și mari “cât roata carului”, coapte pe vatră sub țest de pământ și unse cu suc proaspăt de roșii se aliniau unele după altele alături de damigenele cu vin și țuică. Singurele bucate reci erau ouăle roșii si prăjturile. Doar cozonacii erau și ei fierbinți și se odihneau și ei alături de pâine în coșuri. Farfurii, străchini, linguri, furculițe și cuțite mari pentru tăiatul pâinii se aliniasera pe mesele rotunde și joase, alături de pahare pentru vin și ceșcuțele pentru țuică.
Se adunase tot satul în curtea bisericii așteptând, liniștiți și împăcați sufletește, ca părintele să termine slujba în biserică, apoi să slujească și să sfințească mâncarea adusă pentru praznic. Așteptam și noi alături de părinți și bunici. Îmbrăcați frumos și, bineînțeles, iar ca scoși din cutie. Mama ne supraveghea atent ca întotdeauna. Tata ne privea pe toți și pe față i se putea citi fericirea. Alături de părinți cu soția pe care o iubea din tot sufletul si cu cei trei copii crescuți cu atâta dragoste. Ce-și putea dori un om mai mult de atât?
Așteptam cu toții ca părintele sătermine slujba în biserică și să iasă afară pentru a sluji și bucatele aduse. Femeile din biserică începură să iasă pe rând în grabă, să ajungă la locurile unde erau familiile lor și rânduite mesele lor pentru praznic. Era semnalul că parintele ieșea din biserică. Toti oamenii iși indeplineau sarcinile pentru ca totul sa decurga bine. Damigenele erau destupate, stergarele de pe mancare date la o parte ca sa fie tamaiate. Lumanarile aprinse infipte in paine.
Parintele iesi din biserica hainele preoțești străluceau în lumina soarelui de primăvară. Începu slujba. Toți ne aplecarăm capetele și ne rugam și noi în sinea noastră. Încet începu să înainteze printre șirurile de mese cu cădelnița în mână. Peste tot se simțea mirosul atât de plăcut și curat al tămâii și-al smirnei. Părintele cânta și tămâia bucatele. A ajuns în dreptul nostru se uită la mine și zâmbi. Deși cu capul plecat mă zgâiam la preot. Ma uitam pe furiș în jurul meu si-i vedeam pe toți cu capetele plecate și cu ochii închiși rugându-se murmurând încetișor. Eu mă uitam curioasă la tot ce făcea preotul.
După ce a sfințit toate bucatele și mesele întinse, părintele se retrase la masa întinsă pentru el de preoteasă și alături de tot poporul adunat începu și el a se bucura de praznicul adus prinos celor care nu mai erau printre noi. Femeile împărțeau de toate tuturor, bărbații erau responsabili cu băutura. Cele mai grele sarcini căzuseră pe umerii noștri, ai copiilor: să ciocnim oua și să mâncăm tot ceea ce ne plăcea mai mult.
Lângă sat, își aflase locul o satră. De ani de zile era acolo. În fiecare an țiganii șătrari veneau și ei la biserică la praznic. Toată lumea le împărțea de toate. Erau ei țigani, dar oamenii satului îi acceptaseră și-i primiseră ca și cum ar fi fost de-ai satului. Erau oameni necăjiti, nu furau ci-și câștigau pâinea potcovind caii sătenilor, reparând căruțele, ascuțind și reparând uneltele agricole, cuțitele de bucătărie. Țigăncile bătrâne dădeau cu ghiocul sau cu cărțile vechi roase pe la colțuri. Uneori făceau de dragoste la câte o fată nemăritată.
Pe mama, țigăncile o cunoșteau datorită faimoaselor ei prăjituri, dar și datorită vorbei moi ca în Banat. În loc de: “Ce faci?” mama întreba “Șe fași?” și țigăncile mereu glumeau cu mama și îi spuneau:”Cocoanăăăăăă! Eșci de-a noastră!”
Tata râdea din tot sufletul și replica lui m-a pus pe gânduri:
– Păi… am furat fata bulibașei și am făcut-o mireasa mea!
Brusc încercai să mi-o închipui pe mama îmbrăcată în fustele acelea lungi și crețe, cu părul împletit în coade și cu bani găuriți folosiți ca podoabe atârnând de părul împletit, și cu salbă la gat…
“Imposibil!” În mintea mea o vedeam pe mama așa cum o știam dintotdeauna. Fusta dreaptă și până la genunchi, cu bluzele ei ușor cambrate pe talie, cu croială simplă, cu ciorapii ei fini de mătase cu cusătură pe spate, și mirosind mereu a esență de santal sau a apă de colonie București.
Astfel de gânduri îmi treceau prin mintea mea de copil.
Toată lumea râdea cu poftă. Doar eu, eram nedumerită și o umbră de lacrimi se așternuse fin peste chipul meu. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat în șoaptă pe tata, trăgându-l încetișor de mânecă:
– Tati… dar mama… chiar este țigancă?
Oamenii din jur mi-au auzit întrebarea și-au izbucnit în râs și mai tare. Doar mama zâmbind a râde îmi spuse:
– Fata mea, tati glumește!
Mă uitam la tata așteptând confirmarea celor spuse de mama. Tata a aprobat discret din cap, zâmbind blajin, că mama avea dreptate. Abia atunci mi-a venit și mie inima la loc.
Lângă ei priveam în jur la toți acei oameni ai satului. Cu fețele brăzdate de arșița soarelui și de degetele vântului, dar și de bătrânul timp, se bucurau simplu ca niște copii de acele momente minunate când toți cei dragi roiau în jurul lor, dar mai ales să-și vadă nepoții și unii dintre ei chiar și strănepoții, unii de-abia mergând pe picioare, jucându-se, alergând fericiți ca niște iezișori prin iarba grasă din curtea bisericii. Erau momente pe care le adunau în inima lor cu mare fericire.
Copii erau puzderie: și din sat și veniți în sat la neamuri, numai că eu nu prea știam sa intru în vorbă cu ei și să mă împrietenesc cu ei. Cel mai mult îmi plăcea prietenul meu din cerurile ‘nalte: Dumnezeu.
Eram mereu în umbra mamei deși ea mă îndemna să merg la copii să mă joc și eu cu ei. Frații mei deja dispăruseră. Cel mare se întâlnise cu prietenul lui cel mai bun și amândoi se așezaseră într-un colț pe iarbă povestindu-și întâmplările de la școală. Celălalt alerga în toate părțile cu oul lui magic să ciocnească cu alți copii sau cu cine dorea. Oamenii bătrâni îl chemau la ei și se amuzau de năzdrăvăniile. Doar eu, ședeam lipită de mama ca o umbră.
Ca să mă facă să cunosc oamenii satului, mama mă trimitea să împart la câte o familie cu tava plină cu bucatele pregatite în casă. Împărțea pentru sufletele celor ce nu mai erau printre noi. Deși nu stiam prea bine ce făceam știam că este ceva important.
Dacă oamenii satului mă cheamau la mesele lor, mă uitam întâi la mama și la bunica și numai dacă primeam acordul lor tacit mă duceam cu ou roșu și bineînțeles cu tava cu ce era de împărțit. Mergeam cu grijă să nu pic pe mine din ulcica de pământ în care era ciorbă de bureți, care mirosea atât de îmbietor a leuștean, sau să vărs grăsime din strachina în care se odihneau sărmăluțe pe un pat de varză fin tocată, totul fusese pregătit pe timpul nopții la foc molcom de lemne pe vatră și numai în oale de pământ. Ce gust nemaipomenit avea mâncarea gătită așa…..și doar o dată-n an se mai făceau astfel de bucate.
Duceam tava mergând încet să nu mă împiedic de iarba grasă și înaltă și să cad. Nu mi-era de mine ci de mama. Ea s-ar fi simțit rușinată. Ajungeam la destinație în bună stare, iar mama, deși mă privise până atunci cu teamă, zâmbea fericită că-mi îndeplinisem misiunea fără evenimente nedorite.
După praznicul din curtea bisericii ne-am întors acasă. Mama și bunica s-au retras la bucătărie. Le puteam auzi vorbind și râzând. Povesteau despre oamenii care fuseseră la biserică, despre neamurile întâlnite, despre noi copiii, despre felul în care ne-am purtat cu oamenii din vatra satului.
Bărbații aduceau pe rând mesele, scaunele, scândurile ce ținuseră loc de băncuțe, pledurile și tot ce fusese dus la biserică pentru praznic.
Noi schimbați în hăinuțele noastre de casă continuam să ciocnim ouă, dar nu mai eram în stare să le mâncăm.
O auzeam pe mama râzând cu poftă în bucătărie și pe bunica povestind ceva despre o altă zi de praznic din trecut. În zvonul liniștit și vânzoleala din casă adormeam într-un colț de pat ghemuită, dar fericită. Ca prin somn, auzeam cum femeile intră în camera unde eram, și o simțeam pe mama sărutându-mă pe tâmplă și cu un pled cum mă acoperea. Îi șoptea bunicii:
– Trecu și Paștele ăsta, mamă.
Cam așa ne petreceam în fiecare an Paștele, cu mici diferente de la an la an: copiii tot mai mari, părinții tot mai maturi și bunicii din ce în ce mai împovărați de ani și mai puțini la trup și la sănătate.
Privesc în urmă la toți acei ani plini de lumină. Eu acum, o femeie la jumătatea vieții privesc în amintiri la acea fetiță care de-abia aștepta să se lungească pe iarbă, sub corcodușii ei dragi și să-și arunce iar privirea către înaltul cerului, visând la o viață pe care de-abia aștepta s-o trăiască și cu bune și cu rele. Acea fetiță încă este acolo adânc în ființa mea și încă stă de vorbă cu Dumnezeu… și încă-L mai întreabă cu glas timid, șovăind:
“Mai am mult, Doamne, până ajung și eu Acasă?”
