Armonie în poezia istorică

Publicat de Ana-Maria Dudău, 24 noiembrie 2013

Eminescu scria într-unui din manuscrisele sale: „cel ce cântă se dezmiardă şi pe el şi pe ceilalţi\”, gândind mai sus decât la agrementul, la plăcerea estetică imediată: urmărea efectul legilor muzicii, al legilor orfice, de a concilia contrariile .
În această viziune orfică, universul eminescian se însufleţeşte muzical, plenitudinea mult visată a macro şi microcosmosului exprimându-se în armonii sonore.
Lira lui Orfeu, des citată, avea virtuţi magice ştiute asupra naturii. Când Grecia marilor mituri a căzut, Orfeu şi-a aruncat harfa sfărâmată, simbol al căderii, în mare şi acest moment e prins de Eminescu în Memento mori, cu toate consecinţele sonore:
„Dar el o azvârli în mare… şi d\’etern a-i murmuire
O urmă ademenită toat\’ a Greciei gândire,
Împlând halele oceanici cu cântările-i de amar
De-atunci marea-niiorată de sublima ei durere,
În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmu-i mângâie\’ n zadar…\”
Tot în Memento mori, tărâmul paradisiac al Daciei e plin de armonii sonore: „Pe-umărul Dochiei mândre cântă pasărea măiastră\”, „Prin pădurile de basme trece fluviul cântării\”. Până şi mulsul cerboaicelor are valenţe ritmice, muzicale: „… şi în doniţi sunătoare / Laptele-n cadenţă curge, codru\’ mplând c\’un murmur lin\”. Buciumul cheamă turmele de cerbi, cornul de-argint adună zimbrii, caii lunii sunt chemaţi de corn de aur: „Câte-odată-un corn de aur ei răsună-n depărtare /, trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare…\”, şi pretutindeni e muzică dulce: „Printre mândrele coloane o cântare blândă murmură – / E un vânt cu suflet dulce într-un aer de briliant. \”
Este evident că la Eminescu muzica e intrinsecă universului frumuseţii absolute oferite de vârsta de aur a Daciei, cum fusese şi Grecia mitică . Şi ca şi la căderea Greciei, marea îşi spune suferinţa, arătându-şi participarea:
„Dară ea înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ai braţe ţărmii-i mângâier duios.
Aşadar acvaticul, neptunicul care stinge sau măcar temperează plutonicul ardentei tinereţi eminesciene, păstrează în sine amintirea muzicală a vârstei paradi si ace sau a primei creaţii, a lumii ideilor, chiar dacă numai în „ţăndări\”, marea fiind în primul rând depozitara amintirilor sonore: „Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte\” (Egipetul). Dar toate apele au păstrat virtuţi muzicale: „apele plâng clar izvorând în fântâne\”, „izvoare plâng în vale\”, „unduioasa apă sune\”, „izvor vrăjit\”, „izvorul prins de vrajă răsărea sunând de valuri\”, „a izvoarelor murmuri\” etc., iar poetul autentic se înscrie în tradiţia orfică, el exprimându-se „îmbătat de-un cântec veşnic\” (Memento mori),aşa cum era la daci Ogur, cântăreţul „care a învăţat de la paserile codrilor să cânte şi delectează, orb fiind, mesele zeilor\” (Planul lui Decebal).
Orfismul eminescian demonstrează coeziunea şi unitatea muzicală de fond a viziunii eminesciene asupra lumii, congeneră cu structura însăşi a cosmosului. Pentru întregirea imaginii muzicale asupra operei artistului, cităm aici opinia lui Tudor Vianu: „Putem spune că Eminescu este cel dintâi şi a rămas cel mai de seamă poet muzician al literaturii româneşti. De aceea principala lui contribuţie nu trebuie căutată atât în tezaurul de idei şi sentimente pe care a izbutit să le exprime cât în armonia proprie cântecului său. Impresia care stăruie în noi după lectura poeziilor sale. chiar atunci când nici una din ideile sau imaginile lui nu mai este obiectul unei reprezentări clare, este o impresie muzicală. Ne gândim la Eminescu aşa cum cugetăm la Schumann sau Chopin. Amintirea lui stăruie în noi ca aceea a unei răzleţe fraze muzicale în care s-a adunat toată puterea cântecului unui mare compozitor. Muzica eminesciană este expresia unui torent de forţe lăuntrice care a rupt zăgazurile şi ne târăşte. De aceea nu e nevoie să ne deschidem poeziei eminesciene, s-o căutăm, să încercăm a ne adapta ei, aşa cum este cazul pentru atâţia alţi poeţi al căror farmec se ascunde şi trebuie descoperit. Seducţia eminesciană este tiranică şi indiscutabilă. Cititorul eminescian are impresia că nu se poate sustrage farmecului care îl învinge. Poetul lucrează asupra lui cu puterile unui magician\” .


Ana-Maria Dudău

Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. Din 2014, este conferentiar universitar doctor al Universității Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 640