Termenul limbă literară ridică o serie de probleme din punct de vedere al realităţii lingvistice, culturale şi sociale, dar şi de natură terminologică pe care le consideră, în general, că o acoperă.
Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima jumătate a secolului al XIX-lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată pintr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.
Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului,accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi. G. Ivănescu defineşte „limba literară românească” drept „limba scrisă sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti, limba comună românească„, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi până în prezent”. Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste noţiunea de limbă a literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat limba română literară a fost exprimată de multe ori (vezi cazul lui G. Călinescu), chiar de către unii lingvişti.
Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din parte a scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se dovedeşte mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmăşi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-irespecta cu cea mai mare stricteţe normele”.
Însă istoria literaturii şi istoria limbii literare sunt domenii diferite, iar interpretarea literară a unui text nu echivalează cu interpretarea lingvistică, întrucât scopurile urmărite de cele două discipline diferă.Pe de altă parte, limba literară a fost considerată instrumentul de expresie a culturii, în general (instrumentul de expresie a producţiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii).
De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin diferiţi. Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (1815–1820), vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu un sens complex. I. Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară, limbă literală sau limbă generală, iar Hașdeu introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după model francez (H. Paul), sintagma limbă comună. Întrucât limba literară reprezintă aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al. Niculescu) mai apar termeni precum limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (după fr. langue de civilisation sau germ. Kultursprache).
S-a considerat iniţial că noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de limbă scrisă; chiar dacă acceptăm că limba literară este, mai ales, o limbă scrisă, cu menirea de a exprima o „literatură“ (alt termen ale cărui sensuri pot varia), această sinonimie este lipsită de temei.
Noţiunea de limbă scrisă dezvoltă, inevitabil, opoziţia cu limba vorbită, deosebirea în baza căreia s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem menţiona şi deosebirea operată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea între textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce la o deosebire suplimentară, anume „o separare (fie şi aproximativă) între limba scrisă şi limba literară scrisă„.
O idee preconcepută curentă susţine că noţiunea de limbă literară este identică cu cea de limbă a literaturii artistice. Confuzia porneşte de la faptul că limba literară reprezintă unicul instrument pentru exprimarea literaturii beletristice şi că, prin urmare, limba literară, cu această utilizare, devine creaţia scriitorului. Să observăm că multe manuale de istorie a limbii române literare, dincolo de valoarea lor, tributare concepţiei exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o sinteză a faptelor de limbă şi a totalităţii ideilor și concepțiilor filozofice, morale, religioase culturale specifice unei anumite perioade.
După primele încercări nehotărâte de a conştientiza complexitatea limbii literare, realizate prin cronicile literaturii române vechi sau prin discursul prolix al lui Dimitrie Cantemir, întâlnim la Budai-Deleanu exprimarea unei ideei complexe, rămasă valabilă până astăzi. În lucrarea sa Dascălul…, cărturarul ardelean consideră că limba muselor este „limba întru care să învaţă ştiinţele„. Budai-Deleanu oferă prima definiţie a limbii literare din cultura română, din care reiese că aceasta este un instrument de expresie a creaţiilor culturale din diverse domenii culturale. Astfel, limba muselor „să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile, şi este în sine tot aceieşi limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită de toate smintelile ce se află la limba de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la vorba de obşte.”
Nici I. Heliade Rădulescu nu confundă limba literară cu limba literaturii artistice. El vorbeşte nu numai despre „limba inimei sau a simţământului„, ci şi despre „limba ştiinţelor sau a duhului„, fapt care demonstrează că Heliade remarcase existenţa în acelaşi timp a două stiluri în cadrul limbii literare (unul beletristic şi altul ştiinţific).
În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit” al limbii întregului popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.”
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu pun accent pe ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare, dar şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.”
Caracterul „îngrijit” al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba literară este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“ ) şi de I. Coteanu („Limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“ ). Pentru cei doi autori au intâietate caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiţia esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck subliniază caracterul ei „corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc.”
Pentru a încheia enumerarea celor mai importante definiţii şi opinii privitoare la conceptul de limbă literară, prezentăm definiţia propusă de I. Gheţie, care reţine multe din elementele precizate în rândurile de mai sus , în timp ce le elimină pe altele. Lingvistul observă că este nefolositoare menţionarea într-o definiţie a folosirii limbii literare cu precădere în scris (întrucât există o variantă orală a limbii literare); pe de altă parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o problemă relativă, deoarece, în perioada premergătoare unificării, nici o limbă literară nu prezintă un aspect unitar. Astfel, pentru I. Gheţie, „limba literară ar putea fi definită drept aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia se adresează.”
Un alt concept important este acela de limbă (limbaj) standard, confundat uneori cu limba literară. Conceptul a fost definit de Em. Vasiliu drept „româna literară folosită în mod curent (adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit.” Limbajul standard (numit de I. Coteanu şi limbaj mediu) este limba literară curentă, lipsită de elementele care impun variaţia stilistică cerută de organizarea comunicării în funcţie de specificul mesajului.
