Ipostaze ale kitschului în discursul caragialesc

Publicat de Ana-Maria Dudău, 23 martie 2014

În piesele lui Caragiale, se pot distinge o varietate de forme ale kitschului, refuzul autenticităţii şi al valorii, primatul aparenţei asupra esenţei, inadecvarea şi mediocritatea, un kitsh la nivelul comportamentului, etc. Manifestarea kitschului „se asociază în special cu triumful clasei medii” (Abraham Moles). Omul-kitsch se caracterizează prin lipsa de personalitate, de autenticitate, de relief, de caracter, sau prin manifestarea fenomenului dedublării. Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială, clasa de mici burghezi, de mici funcţionari, care stă în suburbie şi ale cărei mijloace materiale şi intelectuale sunt restrânse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o „categorie sufletească”.

E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră oameni din toate categoriile sociale: şi mici butghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi, sus-puşi, şi funcţionari superiori, şi chiar uneori progenituri din clasa nobilă.

Kitschul nu conturează o lume a exceselor, ci una, prin definiţie, a căilor de mijloc: în gusturi, în atitudini, în sentimente şi comportări. Excesive în opera lui Caragiale sunt, uneori, temperamentele, dar ele îndeplinesc un rol de contrast, relevând indirect puterea educaţiei, modelarea insului de către mediul social.

Personajul caragialesc se află „la mijloc” nu doar în sensul enunţat mai sus, ci şi al unui balans între planul ficţiunii şi acela al vieţii. Literatura îl proiectează într-un spaţiu al iluziei, experienţa trăită îl readuce la realitate.

O particularitate a omului-kitsch, surprinsă incisiv de Caragiale, e nevoia irepresibilă de a emite păreri în orice chestiune, indiferent de gradul pregătirii personale în materie.

Un om mărginit, situat pe o treaptă socială inferioară, are pretenţia de a fi o mare personalitate a vieţii cotidiene şi joacă acest rol cu mult entuziasm, imitând cu optimism comportamentul claselor sociale superioare pe care le admiră (Jupân Dumitrache).

O altă chestiune litigioasă este psihologia eroilor caragialieni. De ea se leagă multe dintre rezervele formulate la adresa creaţiei scriitorului. Temperamentele uneori excesive ale personajelor relevă, prin contrast, influenţa educaţiei şi a mediului social în formarea personalităţii omului. Unele personaje nu sunt străine de literatura romantică a vremii şi, ca dovadă, multe dintre replicile personajelor au o sursă livrescă. Autorul „filtrează” gândurile şi sentimentele, refractar la orice trăire autentică şi proiectează în loc clişee gata preparate, falsificând existenţa persoanelor, transformându-le în personaje ridicole „jucând” parodia propriei vieţi.

Puţine personaje caragialiene vorbesc natural şi încă şi mai puţine o fac exprimându-se pe sine. Cei mai mulţi eroi caragialieni sunt caraghioşi când vorbesc deoarece sunt aserviţi unui limbaj prostesc, neologic şi bombastic, adesea ilogic, pe care-l maimuţăresc până îşi pierd simţul raţiunii.

Debusolarea atitudinii şi a gesticulaţiei este unul dintre semnele distinctive ale personajului cragialian.

Afirmaţia dramaturgului că-şi iubeşte eroii nu este un paradox, aşa cum a părut multora; fiindcă-i observă şi-i divulgă, fără cruţare, fiindcă le urmăreşte mecanismul sufletesc nu înseamnă că-i şi detestă; conformismul moral al tuturor personajelor caragialiene este şi un discret elogiu al instinctului vital, pe care-l face scriitorul, într-o optică inversă; natura umană este aşa cum se manifestă, proiectată în aspectele ei cele mai veridice, mai realiste. E firesc, dincolo de convenienţele sociale, ca Veta să iubească pe Chiriac şi Zoiţica pe Tipătescu, şi e firesc deci ca jupân Dumitrache şi Trahanache să fie încornoraţi.

Veta şi Zoiţica au suferit, fără discuţie, de teama de a nu fi compromise; Veta a suferit şi din cauza supărării şi a eventualei părăsiri, dacă gelozia lui Chiriac nu s-ar fi liniştit când află că Rică vine pentru Ziţa; Zoe a trecut prin toate spaimele, sub ameninţarea divulgării documentului compromiţător faţă de societate, şi-a impus voinţa, ca să se salveze de ruşine, dar a fost iertătoare şi generoasă cu Caţavencu când a reintrat în posesia „scrisorii pierdute”. Nimic nu s-a schimbat din structura personajelor după ce au trecut prin atâtea peripeţii, viaţa îşi reia mersul obişnuit, cortina căzând pe o vizibilă reluare a raporturilor iniţiale dintre personaje. Sugestia de cerc închis este covârşitoare în comedii, deznodământul nu are nici cea mai palidă umbră de tristeţe şi de intenţie moralizatoare. După ce situaţiile s-au încurcat şi s-au descurcat, după ce bănuielile s-au risipit şi îngrijorările au aţipit, toţi reintră în natura lor restabilită.

Tudor Vianu afirma că „oamenii lui Caragiale trăiesc într-o lume fără obiecte, vidă, cu foarte rare indicaţii asupra costumului lor, fără vreuna cu privire la decorul caselor în care locuiesc sau a lucrurilor pe care le manipulează”.

Ceea ce-i conduce pe eroii lui Caragiale în opţiunile lor vestimentare e, mai presus de toate: pretenţia. Autorul, într-un rând, o spune direct: în finalul Scrisorii pierdute, Farfuridi şi Brânzovenescu, împreună cu „alţi alegători mai spălaţi”, apar „în costume de pretenţie provincială”.

Personajele pieselor lui I.L. Caragiale trăiesc şi azi cu aceeaşi vivacitate, într-o mare „trăncăneală” (cum zice un cunoscut exeget al operei acestuia), făcându-şi acelaşi pamplezir reciproc, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat în lumea care i-a produs şi care i-a cultivat. Ba, poate, totuşi, o modificare există: dacă năravurile sunt aceleaşi, numele şi le-au prefăcut (zicala cu lupul care îşi schimbă părul, dar năravul ba, se ilustrează perfect în angajarea actuală a eroilor caragialieni de acum un secol şi jumătate): Mache, Tache, Lache, Miţa, Ziţa, au intrat într-un nomenclator desuet. Altele avem acum: Niki, Gimi, Gioni, Sandy şi aşa mai departe. O altă onomastică exprimă, în fond, aceeaşi denominalizare a unei fane de savuroasă superficialitate fiinţială.

Fiecare personaj caragialian poartă în biografia sa, în structura sa umană, o genă tipică unei categorii particulare de indivizi ce poluează lumea de când lumea, cu deosebire românească, nu mai puţin… din totdeauna. Năravurile sunt aceleaşi, dar măştile au fost de fiecare dată altele – la Dimitrie Cantemir într-un fel, la Iordache Golescu într-altul, la Vasile Alecsandri cu trăsături de penel paşoptist şi unionist, la Aurel Baranga cu paronia decretelor, congreselor şi plenarelor. La Caragiale însă, totul este esenţializat.

Portretul evidenţiază fenomenul în sine al manifestării demagogului, al profitorului politic, al coruptului şi corupătorului moral, al trişorului sentimental, al moftangiului de duzină ori etilist.


Ana-Maria Dudău

Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. Din 2014, este conferentiar universitar doctor al Universității Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 1.419