Limbajul adolescentin

Publicat de Ana-Maria Dudău, 29 ianuarie 2014

J. Piaget corelează adaptarea cu învăţarea şi inteligenţa, care se exprimă prin asimilare şi acomodare. Fenomenul devine deosebit de activ când adolescentul manifestă o motivaţie corespunzătoare pentru învăţare. Sporeşte capacitatea decodificării de cunoştinţe, imagini şi reprezentări. Formele învăţării organizate se menţin, dar şi învăţarea incidentală se amplifică sub presiunea exploziei informaţionale. Memoria de lungă durată se organizează prin acumulări şi stocuri de informaţii, cu ajutorul algoritmilor de de organizare. ceea ce face ca personalitatea să-şi datoreze consistenţa formativă memoriei şi capitalurilor ei
Referindu-se la varietatea formelor de învăţare specifice adolescenţilor, R. Gagné le menţionează pe următoarele : învăţarea prin ghidaj emoţional, învăţarea stimulilor relevanţi, învăţarea de algoritmi, învăţarea de cunoştinţe, învăţarea prin discriminare multiplă, învăţarea sistemelor de rezolvare.
Limbajul devine un sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi psihice, în sensul de a permite, ca transductor al gândirii, operarea cu simboluri, concepte, imagini, scheme, reprezentări şi generalizări/abstractizări susceptibile de a organiza direcţiile mişcării intelectuale. Dacă până pe la 17-18 ani gândirea este ipotetico-deductivă, între 20-24 de ani, sensurile potenţiale permit extinderea însuşirilor, a relaţiilor şi conceptelor la generalităţile şi cauzalităţile cu care se operează. Dat fiind că inteligenţa atinge nivelul maxim de operativitate înseamnă că implicarea ei în rezolvarea de probleme denotă matiritatea deplină.
Sub aspectul personalităţii şi al comportamentului, sunt relevante nevoia de afecţiune, de independenţă, dorinţa de originalitate, dar nu lipseşte ambiguitatea comportamentală. Adolescentul încearcă să se construiască pe sine prin continue căutări şi diferenţieri faţă de alţii, în primul rând faţă de părinţi. Evident, nu se poate vorbi de o evoluţie lineară a personalităţii.
Vis-à- vis de părinţi, adolescentul trebuie să efectueze inţierea în ceea ce se numeşte „doliul imaginii parentale”. Este un proces care permite continuitatea, ideea de a nu se încheia totul odată cu moartea, care se consumă în mai multe etape. Totul începe cu rentoarcerea la ceea ce a fost refulat pe parcursul latenţei, ca pulsiuni infantile. Acest retur este maiv şi, de multe ori, greu controlabil de către adolescent, când nu de puţine ori se produc eşecurile Sinelui în tentativele de echilibrare. Adolescentul devine anxios, deprimat/depresiv, inhibat, comite acte noconforme au regulile şi convenţiile sociale, „nu-ul” modificând toate raporturile sale cu ordinea şi puterea. Revenirea pulsiunilor falice şi oedipiene se traduce prin crize de originalitate deopotrivă fizice şi mentale. Reactivarea acestor pulsiuni faţă de părinţi creează adeseori un sentiment de„ruşine cu părinţii”, pe care nu de puţine ori îi critică. Cu cât se va simţi mai dependent faţă de părinţi, cu atât va deveni mai agresiv faţă de ei. Părinţii chiar nu pot face, în multe cazuri, nimic pentru a-l ajuta, fiind suficientă prezenţa lor pentru a genera conflictul.
Un remediu îl constituie imaginarea unui alt cuplu parental. Adolescentul construieşte, pentru a spune astfel, un „roman” familial. Există două cupluri de părinţi: pe de o parte, unul bogat, nobil, puternic şi protector, perceput ca imagine parentală trecută, idealizată de copil, iar pe de altă parte, unul umil, comun, supus limitelor cotidiene. Aceştia din urmă sunt adevăraţii părinţi descoperiţi de către adolescent. Ambele cupluri se înfruntă în imaginarul adolescentului. Ni se dezvăluie astfel un proces regresiv spre relaţia asigurătoare, securizată a primilor ani ai copilăriei, deopotrivă cu procesul progresiv, care-i permite adolescentului să accepte realitatea deopotrivă cu mirajul şi brutalităţile ei. Adolescentul trăieşte, în acelaşi timp, fantasma schimbării de roluri, când vrea să ia locul unuia dintre părinţi (tată, mamă), uzurpând drepturile adultului. Este ceea ce îi permite să-şi judece părinţii, să-i sfătuiască sau să-i dojenească, nu de puţine ori infantilizându-i. Este purgatoriul care-i permite adolescentului să-şi aroge statutul adultului, când se identifică cu imaginea părinţilor maturi.
Adolescentul încearcă, de asemenea, să se autoevalueze, să-şi definească eul nu doar în raport cu părinţii, ci şi cu ceilalţi, în funcţie de maturizarea sa biologică şi intelectual afectivă.
În sensul arătat, parcurge, mai întâi, o fază de grup unisexuat, când grupul de prieteni este constituit din indivizi asemnănători. Există, desigur, diverse grupuri, în funcţie de mediul cultural al adolescentului. Grupurile sociale sunt puternic structurate, împărtăşind aceiaşi idoli, aceeaşi costumaţie, aceleaşi comportamente, ceea ce face accesul destul de dificil. Scopul este evitarea singurătăţii, nevoia de a se identifica un un model din afara cadrului familial, cu o normă, de a fi copărtaş la problemele, aspiraţiile celor din grup. Este un spaţiu în care fiecare membru al grupului trăişete un sentiment de securitate şi (re)valorizare.
Urmează o fază a individulizării relaţiei unisexuate, când grupul nu mai ajunge, adolescentul aspirând să găsească un prieten, un confident. Alegerera este narcisistică, fapt de idealizare şi admiraţie. Totul constituie subiect de naraţiune vis-à- vis de familie, şcoală etc. Se leagă prietenii pasionate, bruşte, care se desfac la fel de brusc. Nu sunt excluse riturile, complicităţile.
În faza tranzitorie depresivă, nici grupul, nici confidentul nu mai satisfac. Nu de puţine ori se întâmplă ca adolescentul să devină pradă melancoliei. Viaţa îi apare ca un supliciu. Totul este nedrept. Dincolo de sine este vidul metafizic, bun prilej pentru crearea jurnalului intim, căruia i se încredinţează neliniştile şi renunţarea. Stările de spirit denotă un amestec de egocentrism sever şi un devotament debordant pentru umanitate. Rezolvarea crizei se află în primele manifestări de heterosexualitate.
Este debutul fazei heterosexuale, când se instalează o anume curiozitate vis-à-vis de sexul opus. Auotocenzura, autobservaţia devin strategii de acţiune. Celălalt sex este, rând pe rând, denigrat, idealizat. Este momentul în care grupurile se amestecă, în care se aprind marile pasiuni, dar şi vremea deziluziilor, în care flirturile se succed cu lungi perioade de gelozie şi admiraţie. Încetul cu încetul însă, heterosexualitatea devine monogamă, iar obiectul afectivităţii devine stabil până la formarea cuplului. Din acest moment, adolescentul devine conştient de proiectelşe sale, încercând să împace pasiunea romantică cu erosul.
Motivaţia cunoaşte şi ea aspecte variate. La intersecţia dintre motivaţie şi afectivitate se constituie o serie de comportamente dintre cele mai diferite (amor propriu, politeţe, reticenţă, compasiune etc.).
Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului şi a adaptării adolescentului, pot apărea, şi conduite atipice ce se caracterizează prin exprimarea ostilităţii, negativism şi nonconformism generate de ignoranţă, încălcarea normelor morale şi sociale
Dacă aceleaşi conflicte (sur)vin ca urmare, ne aflăm în prezenţa unor situaţii patologice. Este, în genere, ştiut că cea mai mare parte a patologiilor adulte îşi au originea în conflictele nerezolvate în adolescenţă. Structura personalităţii se consolidează în primii 4-5 ani ai vieţii, dar este posibil să fie remaniate în adolescenţă, cel mai adesea prin efort propriu în relaţie cu mediul imediat. Dacă acest lucru nu se întâmplă în adolescenţă, viitorul adult va avea nevoie de asistenţă clinică specializată.
Adolescenţa apare, astfel, ca o ultimă şansă a abordării şi rezolvării spontane, naturale a conflictelor copilăriei.
De cele mai multe ori,adolescenţii identifică resursele psihice pentru a depăşi în mod firesc conflictele şi tensiunile care pot genera astfel de conflicte.
Într-o prezentare succintă, adolescenţii parcurg, psihologic vorbind, următoarele mai importante experienţe vizând structurarea personalităţii şi a comportamentului:
-cristalizarea vieţii interioare şi a conştiinţei proprii
-instalarea conştiinţei maturizării
-prezenţa unor conduite de opoziţie, generate de nevoia de independenţă şi autonomie
-dezvoltarea simţului de responsabilitate
-maturizarea personalităţii şi elaborarea de comportamente integrative
-dezvoltarea capacităţii de autocontrol.


Ana-Maria Dudău

Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. Din 2014, este conferentiar universitar doctor al Universității Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 768