Umbre (Fantomele trecutului), Partea a doua – Răzbunarea – Capitolul 1

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 19 mai 2014

A doua zi dimineaţă, se trezi cam în jurul orei şase. Îşi prepară o cafea şi, cu cana în mână, se aşeză la masă, unde avea pregătit de cu seară un morman de coli de scris. Era obişnuit să scrie  de dimineaţa devreme până pe la prânz, iar după-masa îşi rezerva două ore de somn şi două de redactat lucrarea anterioară. În ultima vreme, trăia din ce în ce mai mult retras şi se afundase cu totul în muncă. Doar aşa se putea linişti. Medicul său din Logan City îi recomandă să facă ceea ce-i place, dar să nu neglijeze nici socializarea cu cei din jur. La început, nu prea îi plăcea să aibă a face cu oamenii, dar lipsa lor îi afecta mult romanele. Aşa că, după ce văzuse una dintre ediţiile emisiunii „Profesioniştii” moderată de Eugenea Vodă pe TVR Internaţională, unde fusese invitat scriitorul Florin Iaru, care în timpul emisiunii spusese şi aceste cuvinte: „Prozatorilor, ieşiţi în stradă. Nu neglijaţi semenii” – poate nu exact aşa, dar îndemnul era acelaşi -, îl ascultă. Avea timpul său pentru ieşire, pentru comunicare.

În dimineaţa aceea avea să îl aştepte pe Ilknur Puşcaşu, la ora nouă, în gară la Frasin, şi trebuia să-şi întrerupă mai devreme scrisul. Cu o zi înainte o rugase pe Maricica să pregătească camera alăturată pentru cel ce urma să-i traducă cartea. Se gândea că ar putea lucra mult mai bine dacă ar locui împreună. Despre sosirea traducătorului îl informase directorul editurii cu o seară înainte.

Cu toate că amintirile despre Lili îl copleşeau, avea o oarecare plăcere să şi-o amintească, să revadă, să simtă fiecare colţişor unde împreună s-au iubit, au fost fericiţi. Nu avea niciun rost să se ascundă de trecut. Şi aşa ultimii ani îi trăise în trecut.

La ora nouă fără un sfert, era pe peronul gării din Frasin. Gara era mică, pustie şi murdară. Doar câţiva câini vagabonzi se mai găseau pe peronul ce cândva fusese cimentuit, dar acum era tot spart, plin de găuri şi pietriş. Acceleratul Bucureşti-Vatra Dornei opri scârţâind greoi. Din tren coborîră doi bărbaţi în vârstă, îmbrăcaţi sărăcăcios, şi o femeie tânără, la patru ace, cu o valijoară mică roşie şi o poşetă de culoarea laptelui cu cacao, asortată cu costumaşul format din sacou şi pantaloni un pic mai închişi la culoare faţă de poşetă. Aceasta îşi roti o dată privirea pe peron, răsfirându-şi părul blond, bogat, apoi se îndreptă cu paşi siguri spre el. Lucian îi aruncă o privire fugitivă, continuând să privească spre uşile trenului din care nu mai cobora nimeni. „O fi pierdut trenul sau s-o fi coborât în Gura Humorului…” Între timp, tânăra, ce nu părea a avea mai mult de treizeci de ani, ajunse în faţa lui şi se opri.

– Domnul Jora? Lucian Jora?

Bărbatul o privi uimit.

– Eu sunt Ilknur Puşcaşu. Pe mine mă aşteptaţi.

– Da. Pe dumneavoastră.

Începu să-şi revină. „Ce ţi-e şi cu numele astea străine!” Deci Ilknur era o „ea” şi nu un „el”. Asta era o problemă pentru el, care îi pregătise camera liberă din casa bunicilor crezând că-i bărbat, iar acum descoperirea îi dete toate peste cap. „Voi vorbi cu Maricica, Ilknur Puşcaşu să stea la ea”, îşi zise în timp ce o conducea pe aceasta la maşină.

– Cum ai călătorit? întrebă el în timp ce băgă în viteză.

– Groaznic. Trenurile astea sunt de pe timpul lui Papură Vodă. Vroiam să vin cu maşina, dar nu pot conduce mult. Obosesc la drum întins. Dumneavoastră?

– Bine. Din Bucureşti am venit cu avionul, doar din Suceava am condus… A… şi te rog să renunţi la formalităţi. Nu sunt obişnuit.

– O.K.

– M-a derutat un pic… de fapt chiar mai mult numele tău… Am crezut că… eşti bărbat.

– Te deranjează?

El râse zgomotos.

– Nu. Doar că plănuisem să dormi la mine. Acum… Nu ştiu… Voi vorbi cu vară-mea să stai la ea.

– Dar ce, ai doar o cameră?

– A… nu. Am două, doar că… sunt probleme cu baia cu…

– Domnule Jora, nu mă deranjează. Am crescut la ţară şi doar de un an stau în Bucureşti. E suficient, să am intimitatea necesară.

– Bine. Cum doreşti.

Când ajunseră la casa lui, nu mai fu chiar aşa de încântată de condiţii, dar nu mai dădu înapoi. Se resemnă şi se instală în camera pe care i-o arătase Lucian. Cel mai mult o deranja patul cu saltea din paie, şi Lucian obsevă acest lucru.

– Mâine îl voi schimba. Nu am mai avut timp de cumpărături.

Nu mai spuse nimic. Se resemnă. Era la a doua sa carte pe care o traducea şi prima dată când lucra direct cu autorul. Fusese încântată atunci când directorul editurii o alesese pe ea, şi acum se temea să facă remarci stânjenitoare, ce ar fi putut duce la eşuarea ei în această misiune.

– De când începem?

– De mâine cred că e cel mai bine. Vrei cafea?

– Nu, mulţumesc.

– Mă duc să pregătesc masa. Te chem eu. Acum te las să te odihneşti.

După ce îi explică cum stăteau lucrurile pe acolo, o lăsă şi ieşi. Se duse în camera lui, care ţinea şi de bucătărie, unde prepară un piure de cartofi cu mici şi o salată. Apoi o chemă la masă. Nici de meniu femeia nu prea fu încântată, dar mâncă tot ce i se puse în faţă.

După ce termină de mâncat, Lucian îşi puse o ceaşcă cu cafea şi se aşeză la masă. Îşi aprinse o ţigară şi trase cu saţ aer în piept. Ilknur strâmbă din nas, întorcându-şi faţa.

– Te deranjează fumul de ţigară?

– Nu neapărat, doar că…

– Stai liniştită. Ies afară.

Ieşi. Începea să-l enerveze fătuca. Patul nu-i place, mâncare nu, ţigara nu. Ar fi trebuit să o lase să stea la hotel. Îşi bău cafeaua pe gang, privind înspre brazii ce erau mult mai înalţi şi mai groşi ca ultima oară când îi văzuse. După un sfert de oră, ieşi şi Ilknur.

– Îmi pare rău că te-am făcut să ieşi afară. Nu trebuia. Puteai fuma acolo liniştit, doar e casa ta.

– Nu-i nimic. Oricum, afară e mai bine… De unde vine numele tău.

– E turcesc. Mama mea a fost turcoaică, dar tata român. Mi-au pus două nume: Ilknur mama, iar tata, Cristina.

– Pot să-ţi spun Cristina? Îmi e mai uşor să pronunţ și îmi pare mai feminin.

Ea zâmbi arătându-și dinți albi, mărunți.

– Sigur.

– Bine. Poţi să mai rămâi. Eu intru să mai lucrez ceva.

– Şi eu o să intru să mă schimb şi să fac o plimbare pe aici. E foarte frumos. Nu sunt urşi sau lupi, nu?

El râse slab.

– Nu aşa de aproape de sat.

Intră cu gândul să strângă masa şi să doarmă un ceas două. Mare îi fu mirarea când văzu că totul fusese spălat şi pus la locul lor. Se întinse pe pat şi închise ochii. Cel mai ades îşi amintea de ochii ei, mari, negri, înconjuraţi de gene lungi, stufoase. Ochii aceia cu care îl privea ades pătrunzător, de parcă ar fi încercat să-i vadă până în inimă, să vadă dacă şi el o iubea la fel de mult ca ea. Trecutul… mereu trecutul… Lili… aceiaşi surâzătoare Lili… Nu l-a părăsit niciodată.

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 689