Umbre (Fantomele trecutului), Partea a doua – Răzbunarea – Capitolul 3

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 31 mai 2014

Paştele trecuse. Lucian şi Cristina şi-l petrecuseră la Mănăstirea Voroneţ, renumită pentru fresca sa exterioară realizată de pictori necunoscuţi pe timpul Domnitorului Petru Rareş, pentru propriul stil, o sinteză originală de elemente: bizantine (plan treflat cu turla pe naos), gotice (arcuri frânte la chenarele uşilor şi ferestrelor; contraforturi) şi autohtone (turla pe 4 arcuri şi baza stelată, ocniţe sub cornişă, arcade oarbe la absidă, friza şi discurile smălţuite), în care a fost construită sub ctitoria lui Ştefan cel Mare în 1488 într-un timp relativ scurt, trei luni trei săptămîni şi trei zile, (26 mai-14 septembrie ), dar şi pentru mormintele a două personalităţi istoice, Daniil Sihastru, primul stareţ a mănăstirii şi Mitropolitul Grigorie Roşca. Mănăstirea, la începuturile ei, o mare larvă de călugări, a fost transformată în biserică de mir de către Austro-Ungari în 1785, ca mai apoi, prin a doua jumătate a anilor ’80, să se transforme în muzeu, ca de-abia în anul 1991 să recapete statutul de mănăstire, de această dată cu obşte de maici trimisă de la Mănăstirea Moldoviţa sub conducerea stareţei monahia Irina Pântescu, acum stravoforă.

Cei doi urmau ca a doua zi să meargă la Bucureşti pentru a prezenta cartea editorului. De acolo, după ce se va fi lansat cartea, aveau în plan să plece împreună în Australia. Era ultima zi pe care ei şi-o petreceau în Doroteia. Cristina pregătise o cafea şi ieşi cu ceştile pe gang, unde Lucian stătea şi fuma. Gândurile lui încă mai zburau în trecut, al cărui efect îl cunoştea foarte bine. Acum mai rămăsese unul: uitarea, dar „caii nu mor când vor câinii”, spune un vechi proverb, şi nici trecutul nu dispare aşa, doar bătând din palme. Acest lucru îl ştia şi Lucian foarte bine, doar că încerca în acele momente să se amăgească singur, creându-şi un fel de „amnezie” impusă. Acest fel de gândire uneori chiar îi reuşea, dar de cele mai multe ori, chiar şi când făcea dragoste cu Cristina, chipul angelic al Lilianei îi apărea în faţa ochilor ca o hologramă care, încetul cu încetul, o transforma pe Cristina în ea. Acele apropieri fizice erau cele mai pasionale, dar Cristina nu bănuia nimic. Credea că totul i se datorează ei, iar bărbatul se simţea vinovat, adulterin chiar, atunci când, întinşi alături pe patul cu saltea relaxa pe care îl cumpărase expres pentru Cristina încă din ziua imediat următoare venirii ei, îşi adresau cuvinte romantice, pline de „culori primăvăratice”.

– Ţi-am adus cafeaua.

– Mulţumesc!

Luă ceaşca şi o aşeză pe pervazul gangului. Între timp, Cristina se aşeză pe un scaun alături de el, cu ceaşca aşezată în poală.

– Ne vom mai întoarce aici vreodată?

– Nu ştiu… Nu cred… Cel puţin eu nu. Sunt prea bătrân să mai am timpul necesar. Poate tu… copiii noştri.

Se simţea un fel de nostalgie în vocea bărbatului.

– Stai liniştit. La un pic peste patruzeci de ani ţi se pare că eşti prea bătrân? Mai poţi trăi cel puţin încă pe-atât.

Râse.

– Totul e posibil.

– Oare de ce trebuie să vorbim despre moarte acum, când ar trebui să vorbim despre viitor? Când ar trebui să fim fericiţi?

– Şi ce, nu suntem fericiţi?

Lucian îşi întinse mâna şi o trase spre el, sărutând-o pasional. Femeia se zbătu.

– Ah!… ţipă ea. Era cât pe ce să vărs cafeaua pe mine.

– Îmi pare rău.

Îşi aprinse o ţigară şi trase adânc fumul în piept.

– Astea mă vor lăsa văduvă.

El râse.

– Astea… Ridică ţigara expunându-şi-o în faţa ochilor. M-au ţinut în viaţă până acum.

Şi într-adevăr. O adevărată companie în lungile lui zile de izolare şi singurătate îi fusese ţigarea. Amintirile lui începuseră mult mai puternic când păşise din nou în acea casă. Spera că se vor sfârşi odată cu plecarea lui de acolo împreună cu Cristina.

Mare îi fu mirarea când o văzu, pe cărăruia ce şerpuia printre brazi, pe Alexandra împreună cu un bărbat înalt, bine făcut, cu părul uimitor de blond. La prima vedere, Lucian  crezu că este soţul ei, dar imediat îşi aminti că acesta murise cu patru ani în urmă, într-un accident de maşină în Austria. Rândul trecut când venise nu apucase să se întâlnească cu acesta, iar acum, în cele trei luni de când se afla în Doroteia, nu o văzuse pe Alexandra deloc. Fusese plecată din ţară. Maricica îi zisese că e în Italia cu noul ei logodnic, tot un neamţ sau, mai bine zis, un austriac ce se trăgea din vechile familii rămase pe teritoriul Bucovinei din timpul ocupaţiei austro-ungare.

– Bună ziua! Mă bucur să te reîntâlnesc, vere! spuse Alexandra răsuflând greu în urma efortului depus pentru a urca dealul.

Pentru a ajunge la casa lui Lucian, existau două căi: una scurtă, printr-un pârâuaş, dar care era mai abruptă, şi una cu panta ceva mai lină, pe unde putea urca şi cu maşina, dar mai lungă. Alexandra o preferase pe cea scurtă, aşa că îşi pusese picioarele, neînvăţate cu efortul, la o încercare mai grea.

– Bună ziua!

Cei doi intrară pe gang.

– Veniţi în casă, continuă Lucian.

Intrară.

– Am auzit că ai fost plecată.

– Vă servesc cu ceva? interveni Cristina.

– Nu, mulţumim. Ne cam grăbim, spuse bărbatul blond, ce rămăsese în picioare.

– A… era să uit. Lucian, să ţi-l prezint pe logodnicul meu, Albin Müller. Albin, el e vărul meu, după cum ţi-ai dat deja seama, Lucian Jora şi…

– Cristina Puşcaşu, spuse Cristina întinzându-i mâna bărbatului, care i-o prinse cu putere.

– Ea mi-a tradus cartea, completă Lucian.

– Şi acum suntem împreună, mai spuse Cristina prinzându-l de mână.

Lucian zâmbi.

Între timp, cei patru se aşezară pe unde putură, unii pe scaune, alţii pe marginea celor două paturi din bucătărie.

– Mă bucur pentru tine, Alexandra. Îmi pare rău că nu l-am putut cunoaşte pe soţul tău.

Nu era un moment prea potrivit pentru acest gen de remarcă, dar Lucian îşi dădu seama prea târziu.

– Îmi pare rău. N-ar fi trebuit…

– Nu face nimic. Ce a fost a fost. Văd că şi ţie ţi-a trecut toată povestea cu Lili.

– Da-da.

Nu-i prea convenise înţepătura Alexandrei. Încă nu-i spusese nimic Cristinei despre Lili, de aceea, imediat ce cei doi musafiri plecară, Cristina îl întrebă cine este Lili.

– Am avut o relaţie amândoi, acum mulţi ani.

– Şi?

– Şi… n-a mers sau… a mers… nu mai ştiu exact. De fapt, ea era bolanvă de epilepsie, aflaseră cei din sat şi… s-a sinucis.

Mințea, dar i se păru mai indicat să nu-i spună adevărul, punând-o într-o lumină proastă și în ochii Cristinei.

Nu ar fi vrut să vorbească vreodată cu Cristina despre Lili. Chiar o rugase şi pe Maricica şi pe Mitică să nu deschidă niciodată acest subiect în prezenţa ei şi nu o făcuseră, dar Alexandra… Nu o putea învinui. Ea nu ştiuse nimic.

– Îmi pare sincer rău!

– Asta e! A trecut.

Dar oare trecuse? Nu era sigur, de fapt era sigur că nu trecuse.

Deodată, cerul se întunecă. Începu să tune şi să fulgere. Începea furtuna, una dintre acele furtuni de vară care veneau cu repeziciune, dar se potoleau la fel de repede. Lucian îşi anulă orice ieşire pentru acea dimineaţă, reprogramând întâlnirea cu soţii Poponea pentru după-masă.

– Voi încerca să scriu ceva.

– Bine, dragule. Eu o să pregătesc ceva pentru prânz, între timp.

Lucian se așeză la masă, dar nu scrise nimic, și Cristina observă acest lucru. Puse totul pe seama amintirilor ce era sigură că-l bântuiau în acel moment. Nu greșea. Lili era așezată frumos pe mormanul de coli albe din fața bărbatului.

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 441