Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 1

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 14 februarie 2014

Se coborî din mașina de teren închiriată. Trase adânc aer în piept și privi portița din lemn vopsită în crem. Soarele primăvăratec îi mângâia cu razele sale călduțe creștetul. Ultima oară când văzuse această portiță era verde, un verde deschis ca iarba fragedă și i se păru acum că nici nu mai era aceeași, ci alta făcută după chipul și asemănarea celeilalte. „Asta e!” își spuse. „Ce mai contează poarta când de această casă mă leagă altfel de amintiri. Întâmplări ce m-au lovit urât. Chiar și acum le resimt durerea.” Amintiri ce i-au schimbat viața aproape complet. I-au purtat sufletul prin locuri prin care altminteri probabil n-ar fi ajuns niciodată. Locuri paranoice, de care oricine s-ar fi ferit înspăimântat, dar el le-a primit ca atare și poate că, dacă nu ar fi avut parte de acea paranoia, nebunie a sufletului, acum nu ar fi omul care e și nici nu ar fi scris vreodată cum a scris în acei ani, după cum probabil, își zicea uneori, Dostoievski dacă nu ar fi fost epileptic nu ar fi scris în felul în care a scris și în zilele noastre nu l-ar fi cunoscut nimeni. Își amintea de primele sale încercări literare de dinainte de „boala” sufletească, pe care de-altfel le-a și ars. Nu aveau nicio valoare și îi aduceau în memorie o frază pe care o citise undeva: „Sandra Brown când era fecioară scria mai bine ca el.” A… da… chiar își aminti. Era vorba despre revista „Jurnalul literar” pe care o primea regulat în Australia. Acolo citise aceste cuvinte. În ceea ce-l privea, acest critic avea mare dreptate, deși, nu-i erau adresate. Poate nu s-ar fi întors niciodată în Doroteia și nici în România, dacă nu ar fi primit o ofertă îmbietoare pe care nu putuse s-o refuze. Chiar și așa, se luptase mult cu ideea de a veni, dar într-un final își zise că aceasă vizită și, poate, o răscolire a amintirilor în locul în care s-au întâmplat i-ar fi de folos și ar duce chiar la o vindecare a sa și a sufletului, pășind, cel puțin acum, aproape în amurgul vieții, mai cu încredere spre viitor.

Intră pe portița scârțâitoare în curtea largă, pavată cu piatră de râu enormă ce părea desprinsă direct din munte, colțuroasă pe alocuri crăpată de copitele cailor. Pășea anevoie, stângaci, sperând să găsească pe cineva acasă. Nu-și anunțase venirea (dealtfel nici nu fusese sigur că va veni) și era prea obosit să mai aștepte în cazul în care nu ar fi fost nimeni acasă. Respiră adânc, îmbătându-se de parfumul brazilor, suplinat de mirosul de soare călduț, primăvăratec. După ce dădu colțul casei din cărămidă, cu etaj, realiză că avusese noroc. Ușa de la bucătăria de vară era deschisă. Se apropie și vârî capul acoperit doar de părul cărunt, aspru și des, înăuntru. La vatra din cărămidă vopsită în verde, o femeie corpolentă învârtea într-o tigaie de tuci cu mâner. Era îmbrăcată cu un capot subțire, înflorat, de casă, peste care avea un șorț albastru deschis, legat la spate. Era o femeie mărunțică, plinuță – nu grasă, doar plinuță – cu o broboadă cu margini negre și câțiva trandafiri, mari, roșii, legată la spate. De sub broboadă, scăpate, în dreptul urechilor, câteva fire de păr sure ce îi arătau vârsta – înșelătoare totuși, nu avea mai mult de cincizeci de ani – se prelingeau pe obrazul încă fin. O privi câteva secunde fără a-și trăda prezența, apoi bătu în tocul ușei, din lemn, verde. Femeia își întoarse doar privirea, corpul rămânându-i pe loc, neoprindu-se din lucru. Probabil se gândise că ar fi doar o vecină.

– Bună ziua! spuse bărbatul cu un ușor accent străin, neîndrăznind să pășească pragul.

Femeia păru oarecum surprinsă de prezența acelui bărbat în cadrul ușei. Nu aștepta pe nimeni și de-altfel, nici funcționarul de la ireu nu părea a fi, având în vedere că nu avea în mână sau la subraț nicio mapă sau catalog cum obișnuiau aceștia să aibă de obicei. Pe moment se gândi că ar putea fi cineva care îl caută pe soțul ei care după ce se lăsase de pădurărie își făcu propriul gater, iar acum se gândea să candideze la primăria orașului Frasin (de ceva timp, Frasinul, fostă comună, primise statutul de oraș, iar satul Doroteia era un fel de cartier al său).

– Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva?

Ea nu-l recunoscu, dar el deja știa cine-i femeia. Îi surprinse ochii mici, migdalați, de culoarea nopții, nas drept cu vârf prea ascuțit, dar perfect pentru fața ei lungă, cu bărbia ascuțită. De fapt nici nu era greu de ghicit. Doar era în casa ei… pardon… în cadrul ușei casei ei, nu?

– Da… Maricică, spuse el accentuându-i numele. De această dată îndrăzni să pășească prgul călcând timid pe țolul din petice colorate sub privirea nedumerită a celei numite Maricica.

– Îmi pare rău că nu mi-am anunțat venirea, dar a fost cam în… pripă, reluă el.

Femeia continuă să-l privească încercând să găsească vreo trăsătură cunoscută pe chipul zvelt al bărbatului pentru a avea, cel puțin, un indiciu de partea ei, părând că uitase, sau chiar așa era, de tigaia în care doar cu câteva secunde mai devreme, învârtea de zor. Se întoarse de această dată cu tot corpul înspre el și-l măsură atentă de sus în jos și retur… Nimic…

– Mă… scuzați, domnule… eu…

Bărbatul zâmbi slab. Era clar. Nu-l recunoștea. Se schimbase chiar așa de mult? Sigur că da… Ce mai întrebare stupidă! Doar trecuse atâta timp și era alb pe cap… ha, ha, ha…

– Nu mă recunoști, Maricico, așa e?

Pauză. În acest timp el continuă să-i zâmbească privind-o țintă în mărgelele negre ale ochilor.

– Sunt eu, Lucian… Lucian Jora.

Chipul femeiei se metamorfoză tot în surpriză, extaz, fericire, zâmbet. Scăpă lingura din lemn pe care încă o mai ținea în mână și se repezi la el cuprinzându-i cu mânuțele ei mici, scurte, grăsuțe și roșii de la căldura focului unde le ținuse până atunci – deasupra plitei de fontă – mijlocul. Lucian o îmbrățișă aproape ridicând-o de la pământ. Maricica Poponea fusese singura ființă care îl susținu cu ani în urmă, atunci când avea așa o mare nevoie de prieteni. Ea i se dovedise o prietenă adevărată și poate că fără ea, acum el ar fi rămas doar o amintire. Maricica era acel tip de femeie care se naște cu un talent aparte de care mulți dintre psihologii cu școală, acreditați, duc o atât de mare lipsă. De atunci, de la acele „lovituri” încasate pe nedrept, căzuse într-o extremă periculoasă viitorului sau vieții sale. Cu toate că încă mai considera relitatea „nașpa”, sau mai bine spus, prefera să se țină departe de ralitate. O găsea, nu numai convulsivă, ci și confuză. Trăise și încă mai trăia într-o „realitate” construită de el. De fapt, trăia doar în „realitatea” romanelor sale.

– De unde naiba să te recunosc!? vocea răgușită de emoție a Maricicăi îl scoase din „memoria timpului”.

Se desprinse și îndepărtându-se doi pași de el , „îl contemplă” cu ochii unui critic de artă atunci când priveste un tablou a vreunui artist nou.

– Ai îmbătrânit, Luci… Cât a trecut?… Douăzeci și unu?…

– Douăzeci și doi, preciză el păstrându-și zâmbetul cald.

– Îl îmbrățișă din nou. Fruntea ei deabia îi ajungea la nivelul pieptului. El o mângâie blând pe creștet ca pe un copil. Îi era extrem de dragă Maricica, singura ființă ce l-a ințeles și l-a ajutat în cele mai dificile momente ale vieții lui. Adevărul era că acelei femei îi datora tot. Chiar și succesul lui pe plan literar.

– Am ars ceapa! spuse ea repezindu-se spre vatră. La naiba!… Nu-i nimic… Pun alta…

Luă tigaia de pe plită și o goli într-o găleată de plastic roșie ce era așezată lângă chiuveta de bucătărie, albă.

– Cum o mai duci, Luci? Bine?… Sănătos?

– Mda… Așa cred… Nu știu, dar mă simt bine… pot zice.

– Asta e bine. Chiar foarte bine. „Dacă ai sănătate, ai de toate” spune proverbul.

– Așa e… Adevărul adevărat. Tu?… Voi?…

– Bine… Nu mă plâng… Ce te aduce pe la noi așa pe… neașteptate?… Cel puțin dacă ai fi anunțat… Erai altfel primit.

Maricica între timp mai aruncă câteva lemne pe foc.

– Dar stai jos, ce Dumnezeu!… Doar aici ești ca la tine acasă. În voce i se simți o urmă de reproș, dar nu un reproș din acela răutăcios, ci un reproș blând, „educativ”.

Lucian se așeză pe un tamburet din lemn de aceași culoare cu vatra, lângă un bufet din pal melaminat alb. Nimic nu se schimbase în casa acea cu excepția chiuvetei ce înainte nu era, de la plecarea sa.

– Am venit să ajut la traducerea unui roman de-al meu, la solicitarea unei edituri din București.

– Aha. Ești celebru acum?

Râse.

– Încă mai scrii, nu?

– Scrisul e viața mea, familia mea, averea mea… totul…

Maricica se spălă pe mâini, trase un șervețel din bumbac alb de pe suport și își șterse cu atenție mâinile roșii, bătătorite, ca într-un ritual bine definit.

– Cu ce te servesc?

– Nimic.

– Insist. Nu se poate… O… cafea?

– Bine… O cafea, cedă el.

Puse pe aragazul „Modern” cu patru ochiuri si cuptor ibricul cu apă apoi se întoarse spre el.

– Îmi pare rău că Mitică nu-i acasă, dar ai să-l întâlnești diseară. Va fi încântat să te revadă… O adevărată surpriză… Cine se gândea să te… mai vadă? Cel puțin nu… azi… nu… acum… anul ăsta… A trecut atâta timp că… nici nu mai speram că ai să mai vii.

– De fapt… nu prea vroiam să vin, cel puțin… nu aici… Știi tu… știi doar… știi cum a fost… atunci… Se opri. Nu mai putu continua, îi era greu să-și amintească acele clipe, cel puțin sfârșitul. Acela era… necruțător. Între timp, Maricica scoase o cutie din tablă roșie de la „Jakobs Aroma” și numără patru lingurițe de cafea, apoi o puse la loc într-un dulăpior din lemn de brad, lăcuit ce stătea agățat de tavan.

-Rămâi, aici… la noi, nu?

– Îmi pare rău, Maricico, dar… mă gândeam să stau la mine… acasă… Doar mai… există… Nu s-a… năruit, nu?

– Sigur că mai există. Mă duc de două ori pe an și șterg praful, aerisesc, scutur…

– Mulțumesc pentru tot, Maricico, o întrerupse el. Ce… noroc… mare noroc am cu tine!

Ea râse zgomotos. Nu era obișnuită nici cu laude și nici cu recunoștințe arătate sau exprimate, așa că nu știa cum ar trebui să reacționeze. Râsul i se păru cel mai bun mod de a spune că totul a făcut din conștiință și nu pentru vreun merit oarecare, fără a cădea în penibil. Se eschivă privirilor lui și puse în două cești cafeaua ce era gata.

– Totuși, spuse ea încă ocupându-se de cafea, mă gândeam că… ai putea sta aici… Este suficient spațiu… Marius e la Iași… A rămas acolo după ce a terminat facultatea.

– Nu vreau să deranjez și… în plus tot acolo va sta și traducătorul cu care lucrez.

– Vine aici?

– Da. Mă gândeam că e… un mediu… liniștit… o atmosferă mai liniștită decât Bucureștiul. Tocmai asta ma făcut să vin.

Între timp, femeia îi așeză în față cafeaua neagră, aburindă și un borcănel mic din ceramică, alb pe care scria cu albastru „sare”; în ciuda inscripției, în borcănel era zahăr. Lucian îl refuză. Nu bea cafeaua cu zahăr. Auzise că zahărul îi taie din tărie și aromă. Prefera cafeaua amară. „Viața e dulce, cel puțin cafeaua s-o beau amară” obișnuia el să glumească atunci când i se țineau teorii medicale pe seama asta, legate de ficat, stomac și alte „acareturi” ce mai are omul prin el ce se pot „deregla” ușor cu o cafea amară.

– Pot fuma?

– Sigur… doar e bucătărie și… ușa-i deschisă.

Prin asta dădea de înțeles că nu se putea fuma oriunde în casă, deși și Dumitru Poponea, soțul ei, fuma. Se ridică și scoase din buzunarul pantalonilor un pachet de țigări cartonat și o brichetă. Scoase o țigară și și-o aprinsese. Trase cu nesaț și, după ce simți fumul în plămâni cu tot cu aromă și nicotină, îl expiră ușor, mai albicios ca înainte. Maricica îi pusese dinainte o scrumieră mică din tablă ce semănă mai mult a capac de borcan decât o scrumieră și chiar asta ar fi crezut Lucian că e dacă n-ar fi avut pe margini patru adâncituri expres făcute pentru a se așeza țigara în ele. Sorbi din cafea. Era tare, dar lipsită de orice aromă. Își aminti că are în mașină câteva pachete de cafea aduse din Australia, „Moccona”, o marcă foarte apreciată acolo.

Cât timp Lucian își bău cafeaua, discuția lor fusese una banală, evitând pe cât posibil trecutul cunoscut de ambii. Se aplecară doar asupra activităților lor zilnice de literatură, în cazul lui Lucian sau familiară, în cazul femeii.

– Ce mai știi de Maria? o întrebă el, împins de curiozitate și nu numai. Vroia într-un fel să-și dovedească sieși că este complet vindecat de trecut.

– S-a spânzurat la vreo doi ani de la plecarea ta.

Lucian conducea făcând slalom printre gropile lăsate de ploaie. Înjură sec în engleză atunci când nimeri într-o groapă mai adâncă, făcându-l să sară de pe scaun.

Nu mai întrebă nimic. Imaginile trecutului îl loviră în ceafă și-i apăru totul ca aevea. Tot filmul. Cu peste douăzeci de ani în urmă, mai exact cu douăzeci și doi, când venise pentru prima dată în România. De fapt el era născut acolo și crescut în Doroteia până aproape la un an, când părinții lui primiră o moștenire în Australia de la o mătușă a tatălui său ce plecase din România prin \’45. După douăzeci și trei de ani de „exil”, imediat după Revoluția din Decembrie 1989, în 1991 veni să vadă locurile de baștină ale părinților, dar și ale lui.

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 609