Aceste imagini ale trecutului îl năpădiră şi mai mult atunci când deschise uşa şi intră în casa pe care o părăsise cu peste douăzeci de ani în urmă, cu inima strânsă, frântă, ruptă în bucăţi, zdrobită. Privea în jurul lui în tăcere, iar tăcerea parcă îi amplifica apăsarea. Totul i se derula ca un film menit să te sece de orice vlagă. Creanga aceea de brad, lăsată a jale în bătaia vântului, ochii ei negri, mari, părul căzut pe spate într-o coadă de doliu, toate îi smulseră pieptului un oftat adânc.
– Încă mai vezi totul? îl întrebă Maricica cu glas stins.
– De atunci, văd zi de zi, totul. Niciodată nu m-a părăsit, iar azi şi mai şi…
Îl privi cu un fel de milă. Ştia cât fusese de dureroasă pentru el toată povestea. Ştia cât a fost de distrus. Toate acestea, ca urmare a unei prostii, până la urmă. Maria, prietenă bună fiind cu Alexandra Hermann, verişoara lor, fata lui Ştefan Bârsan, subprefectul ce îi ajutase pe părinţii lui să părăsească ţara. Regimul comunist de atunci îl făcuse să plătească cu funcţia, cu puşcăria şi chiar cu moartea acest păcat al lui împotriva partidului. Atunci când cei trei au avut permisiunea să plece în Australia pentru a intra în posesia moştenirii, Mihai Bârsan garantase în faţa partidului întoarcerea lor, dar pe ascuns îi îndemnă pe aceştia să nu o facă. Să nu se mai întoarcă, că el se va descurca. Urmarea se putea ghici. Ștefan fusese arestat, încarcerat şi, în urma unui tratament inuman în cei trei ani de detenţie, mai rezistă patru ani, după care muri de ciroză. Moartea lui Ştefan Bârsan o găsi pe fiica acestuia în vîrstă de 7 ani. Afectată enorm de moartea tatălui, dar şi de faptul că mama ei fusese dată afară din funcţia de contabil de la o societate de transport, fiind nevoită să se umilească până acolo încât, pentru a putea supravieţui, se angajă ca femeie de serviciu la o asociaţie de locatari din Gura Humorului, jurase încă de pe atunci răzbunare familiei ei, chiar dacă nu era sigură că va avea ocazia să se răzbune.
Cerul era senin, imaculat, iar stelele sclipeau armonios împodobind sufletele singure, îndrăgostite, sau pe cale de a fi iubite. Pe gangul din faţa casei lui Vasile Jigău, două femei, una îmbrăcată numai într-o cămaşă de mătase și o haină pusă peste umeri, cealaltă cu blugi şi jachetă, erau prinse într-o discuţie aprinsă, aproape forţată. Vasile Jigău urcase de o săptămână la stână şi urma să coboare cam peste o lună, o lună şi ceva. În această perioadă, când stâna se aranja, se făcea măsurătoarea laptelui şi mai erau oi ce urmau să fete – ciobanii erau foarte prinşi de munca lor şi nu prea mai aveau timp să coboare în sat până când treburile nu se linişteau. Vasile era baci cu experienţă (de mic copil crescuse la stână printre oi şi ciobani). Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrecuse pe munte, de aceea se și căsătorise târziu, pe la 36-37 de ani, cu Maria, fată de cioban, coleg cu el. Maria avea doar 15 ani când se măritase, şi în cei 4-5 ani de căsnicie mai că nu ştiuse că avea bărbat – de aici şi pornirea ei spre Lili. La fel de bine s-ar fi putut controla de „iubirea” trupească a unui bărbat şi cu vreun tânăr din sat, dar ar fi fost prea riscant, pe când despre ea şi Lili n-ar fi bănuit nimeni, nici chiar Alexandra, dacă aceasta nu ar fi venit cu o propunere.
– Maria, ştii la ce mă gândesc eu?… Ce-ar fi ca Lili să se cupleze cu văru-miu?
– Nu se poate, Sando, nu se poate!
Alexandra rămase un pic şocată de tonul Mariei ce-şi strânsese jacheta mai bine în jurul corpului. Chiar dacă mai era doar puţin până la Paşti, serile erau încă destul de răcoroase.
– De ce Mario? Doar e tânăr, frumos şi bogat pe deasupra…Tu ştii câţi bani are ăsta?
Maria nu spuse nimic. Se mulţumi doar să privească undeva pe cer, ţintuind o stea mai vizibilă şi gândindu-se aşa, în treacăt, ca un fulger, la poezia lui Eminescu. Oare mai există acea steluţă, sau o fi murit demult.
– O fi având Sando, o fi având, dar… Lili nu poate pleca… Cel puţin nu încă, spuse Maria încă cuprinsă de nostalgia „La steaua”.
Se gândea la boala ei. Era sigură că Lucian nu o va accepta. Cu toate că fusese de acord cu Lili ca aceasta să poată ieşi cu el, după ce-l văzu în acea duminică în care îl invită la cină, nu mai era aşa de sigură. Mai era şi faptul că ştia că Alexandra îl duşmănea pe acesta şi era sigură că pune ceva la cale. Nu vroia ca Lili să sufere. După cum am mai spus, Maria o iubea foarte mult pe aceasta.
Cealaltă femeie – aproape de aceeaşi vârstă cu Maria, poate cu un an sau doi mai mult, blondă, cu părul cârlionţat şi ochii ca cerul în amurg, zveltă, cu o faţă mult mai drăguţă ca a Mariei, chiar aproape angelică, cu faţa rotundă, nas perfect, buze pictate şi o rumeneală rotundă în obraji, părul prins la spate, semăna mult cu Cleopatra lui Gognacci, doar că avea părul mai lung, mult mai lung – o privea curioasă pe prietena ei. De fapt, Maria era cea mai bună prietenă a ei.
Un vânticel răcoros le făcură să tresară.
– Se face frig, Sando, spuse Maria alungându-i Alexandrei Hermann, căci ea era, gândurile. Hai să intrăm să bem ceva.
Intrară. Maria scoase o sticlă de ţuică făcută în casă şi turnă în două pahare destul de mari aproape umplându-le. Sorbiră din licoarea arzătoare strâmbîndu-se uşor. O simţi cum se prelinge pe gâtlej până în stomac. Continuară să vorbească mai mult aşa, ca să meargă alcoolul cât mai adânc şi mai mult, schimbând în totalitate subiectul.
– De ce nu se poate ca Lili să se cupleze cu Lucian? readuse Alexandra propunerea ei în discuţie.
Maria o privi cu ochii tulburi şi răspunse prin ceaţa de creier.
– Pentrucă, Lili…este…amanta mea.
Alexandra se ridică de pe scaun, se reaşeză, îşi întinse mâna în faţa ochilor cu degetele desprinse. Numără… Cinci. Deci nu era atât de beată încât să nu fi auzit bine.
– Cum…ăăă…adică?
– Aşa bine. Ne satisfacem nevoile reciproc…Ce dracu’? Ăsta al meu e mereu dus şi am şi eu nevoie de dragoste, de mângâieri, de… sex… ce dracu’? Să-i zicem pe nume. Am găsit în Lili amantul sau… amanta… cum vrei… perfect… perfectă.
Alexandra o privi un pic buimacă de alcool şi ceva mai mult de cele auzite.
– Şi… cum e? întrebă ea.
Maria zâmbi dezgolindu-şi dinţii înşiraţi ca mărgelele pe aţă.
– Perfect… Nu la fel de bine ca… cu bărbatul, adică mă refer doar la… o mică lipsă, dar în schimb, e mult mai romantic, multă răbdare şi când vine e ca… un volum. Vasile când vine, şi o facem, în 5 minute e gata, iar eu rămân cu buzele umflate şi de sus şi de….jos, ha, ha, ha! Dădu ce mai rămăsese în pahar pe gât. Gata. Îmi ajunge.
A doua zi, Lucian primise o scrisoare de la mama lui care îl întrea de sănătate şi îl „acuza” că o neglijase, că nu-i scrisese niciun rând. Fusese informată de către Maricica că acesta îşi găsise o fată bună şi dacă totul va merge bine între ei, era foarte posibil ca el să plece acasă „însurat”. Acest fapt o bucurase enorm pe Iuliana Jura, dar voia totuşi să audă de la el, să-i scrie chiar Lucian toate aceste amănunte.
Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuck: agata.ro/umbre-fantomele-trecutului
