Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 11

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 4 aprilie 2014

Zilele au trecut şi, odată cu trecerea lor, dragostea celor doi a crescut, s-a întărit, a căpătat contur. Nu pot spune că în tot acest timp cei doi nu au avut probleme. Alexandra încercase să le pună beţe în rote, iar Maria, văzând că se înşelase în privinţa celor doi, o tot pistona pe Lili să-i spună acestuia despre boala de care suferea. Lili nu era încă pregătită să facă acest pas, la fel cum nu se simţise pregătită să i se dăruiască şi fizic lui Lucian, nu numai sentimental. Era încă temătoare să păşească în necunoscut, iar bărbatul se conformă dorinţelor ei, dându-i libertatea de a alege timpul perfect pentru ea şi se dovedi a fi răbdător cu deciziile ei.

În tot acest timp, cei doi nu au lăsat să treacă o zi fără a se vedea. Cu toate acestea, Lucian nu putuse afla prea multe despre trecutul ei. Petreceau timpul frumos, povestindu-şi unii altora viaţa, sau scriind catrene de dragoste şi înmânându-şi-le după. Erau ca doi copii nevinovaţi ce se bucurau de simplul fapt de a fi împreună, părând că nu-şi doresc nimic mai mult, deşi în minţile lor, totuşi, dorinţa carnală nu lipsea.

Toate acestea îi umplură mintea şi sufletul de nostalgie atunci când, rămas singur, după ce Maricica plecă, ieşise pe dealul din spatele casei şi văzu cu ochii minţii aproape fiecare clipă petrecută cu Lili. Cum alergau desculţi prin iarba fragedă, cum se rostogoleau ca doi copii pe vale, sau cum se sărutau pătimaş atunci când el reuşea s-o prindă şi s-o culce pe puful acela verde al pământului. Nu credea pe vremea aceea că se va putea întâmpla vreodată să se despartă sau să fie nefericiţi. Atunci, în acele zile fericite, scrisese primul său roman direct în limba română – „Lacrimi de fericire” – şi ultimul. Roman pe care doar Lili îl citise. Scria începând cu ora şase dimineaţa până în jurul orei unsprezece. După-masa, Lili venea la el şi citea tot, apoi îi dădea unele păreri şi indicaţii pe care Lucian le lua în considerare de la opt seara până pe la zece, când rescria. „Lacrimi de fericire” nu l-a publicat niciodată. Nimeni nu-i citise acel manuscris, afară de Lili. Îl purta tot timpul cu el ca pe ceva sacru, ca pe un talisman. Era singurul lucru pe care nu-l atinsese nimeni decât el şi Lili. De atunci, nu a mai scris niciodată în limba română, iar pe coperta dosarului în care se afla acel roman, alături de numele lui, îl scrisese şi pe cel al Lilianei Tcaciuc. „Dacă, după moartea mea, se va gândi cineva să-l publice, să se ştie că Lili a făcut parte din autorii acestei cărţi, iar fără ea această carte nu ar fi existat.” Scrisă în doar o lună de zile, a fost şi singura pe care a scris-o într-un timp aşa de scurt.

Îşi amintea ziua aceea de mai ca şi cum nu s-ar fi petrecut mai departe de ieri. Stăteau amândoi pe o pătură întinsă pe iarbă. Lili citea cu voce tare ultimele rânduri din carte. Romanul avea un final fericit, în care cei doi, aproape ca într-un basm cu prinţi şi prinţese, urmau să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, aşa cum de-altfel se gândea şi el în acele momente. Lili se emoţionase şi, după ce pusese foile alături pe pătură, îl privi pe Lucian printre lacrimi, de unde îi veni lui Lucian ideea titlului cărţii. Lucian îi îndepărtă cu palma părul ce-i căzuse pe frunte acoperindu-i unul din ochi, şi-i şterse lacrimile. Îi aşeză, tandru, un sărut pe buze.

– E atât de frumos! spuse ea cu vocea încă gâtuită de emoţie. Oare se poate trăi şi în realitate astfel de fericire?

– Cum nu? Fericirea din carte e similară cu fericirea pe care o trăiesc zi de zi alături de tine.

O sărută.

Fata se lăsă dusă de val şi se întinse pe pătură. Mâna bărbatului îi căută sânul prin bluziţa de nylon bleo şi i-l cuprinse cu palma, în timp ce buzele i le strivea pe ale ei. Lili se desprinse.

– Vreau să facem asta, dar nu aici.

Vocea ei era răguşită, vădit emoţionată.

Strânseră lucrurile şi merseră spre casă. Odată intraţi, au uitat de orice inhibiţie. Corpurile lor se prinseră într-un dans erotic, plăcut, plin de iubire sinceră din partea amândurora. Niciodată Lucian nu dorise vreo fată cum o dorea pe Lili. Totul se desfăşură lin, frumos, pasional.

– De ce nu mi-ai spus că sunt primul bărbat? o întrebă el după vreo două ore, în timp ce-i mângâia ceafa.

– Ce rost avea?

– Adevărat, dar aş fi fost poate mai atent la detalii.

Ea râse. Se ridică în capul oaselor şi-l sărută pe părul mătăsos, apoi pe ochi, pe gură.

– Ai fost cât se poate de perfect.

– Răspunsul la o întrebare pe care orice bărbat şi-o pune în minte, fiind prea orgolios să-şi întrebe iubita.

Râseră amândoi.

Lili se ridică din pat, expunându-şi frumuseţea corpului perfect vederii, spre deliciul bărbatului.

– Eşti atât de frumoasă!

– Exclamaţie tipic bărbătească.

– Chiar eşti, Lili.

– Trebuie să plec.

– Chiar trebuie?

– Da, iubitule, chiar trebuie. Mă aşteaptă Maria.

Era pentru prima dată când Lili i se adresa cu „iubitule”, chiar dacă el o mai făcuse.

Fata se îmbrăcă şi ieşi, nu înainte de a-l săruta pe acesta.

Drumul până acasă fusese ca o plutire. Era fericită. Extrem de fericită.

Maria era în casă şi pregătea masa.

– Am făcut-o, Maria.

– Ce ai făcut? o întrebă aceasta nelămurită.

Lili se trânti pe un scaun. Chipul ei era numai zâmbet.

– Am făcut dragoste cu Lucian.

– Şi?… Cum a fost?

Nu era surprinsă. Ştia că odată şi odată se va întâmpla. Era iminent.

– Minunat.

– O să fie mai plăcut diseară.

Îi zâmbi cu subînţeles.

Lili nu mai era aşa de sigură că va mai putea continua cu Maria. Acum, când cunoscuse dragostea, trupul unui bărbat, avea senzaţia că l-ar înşela, dar cu toate acestea nu se putu împotrivi Mariei. Într-adevăr, seara aceea fusese diferită. Senzaţiile erau diferite, dar tot Lucian era cel ce-i oferise adevărata dragoste, atât sentimentală, cât şi trupească.

Lucian se întinse pe iarba moale și încercă să prindă amintirile acelor zile ca într-un vis frumos.

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 416