Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 12

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 6 mai 2014

Atunci când eşti îndrăgostit uiţi de toate, de timp, de cei din jur, chiar şi de tine. Iubirea se aseamănă cu priveliştea aceea pe care, urcat într-un copac, o vezi, iar aunci când cei de jos te imploră să cobori pentru a nu cădea, tu strigi cât te ţine pieptul: „Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Eu stau aici să văd lumea!”. Seamănă cu priveliştea largă, înaltă a lumii privită din capătul scării. Modul acela de a iubi care se confundă cu absolutul.

Uitare care îi absorbi întru totul pe cei doi.

Lili aproape că se mutase la el, iar el, în ceasurile în care aceasta era plecată, se simţea singur, părăsit. Dar imediat ce revenea şi îl săruta, mereu pe buze, mereu atât de domol, încât uneori se întreba dacă sărutul era vis sau aevea, îi reda zâmbetul pe buze. „Ţi-a fost dor de mine?” îl întreba ea atunci râzând, iar zâmbetul ei întotdeauna îi aducea un fel de culoare în obraji. Îi era dor. Tot timpul cât ea lipsea îi era dor de ea, de zâmbetul ei, de gropiţele din obraji, de ochii ei mari, mură.

„Oare cât timp poate ţine fericirea? Cât timp te poţi împotrivi realităţii?” obişnuia Lucian să se întrebe în ceasurile de singurătate. Nu-şi putea da un răspuns şi nici nu căuta s-o facă. Trăia la intensitate maximă fiecare clipă a fericirii sale alături de Lili, ca şi cum era ultima.

Părinţii lui aflaseră de idila trăită cu Lili şi erau fericiţi. Nădăjduiau ca el să se întoarcă cât mai curând, împreună cu „aleasa inimii lui”, acasă, în Australia, şi să se căsătorească. Discuţii pe această temă avuse şi el cu Lili şi cu Maria, dar şi cu Maricica, pe care o considera ca pe un „Cupidon” al lor. Niciuna dintre cele trei femei nu avură nimic de obiectat, iar Vasile, soţul Mariei, fusese vădit fericit pentru norocul Lilianei. „Are să ne fie dor de ea, dar ei îi va fi bine şi asta e cel mai important”, spusese el când Maria îl informă cu privire la decizia Lilianei. Atunci, Vasile zăbovise mai multă vreme în sat. Se întâlni cu Lucian, vorbiră la un pahar de ţuică şi, ca un om trecut prin viaţă, Vasile se convinsese de credibilitatea tânărului şi de dragostea lui curată pentru fiica lui „adoptivă”.

Cu toate acestea, erau şi persoane care nu se bucurau de fericirea celor doi. Una dintre ele era Alexandra. Văzând că în van pusese detectivi pe urmele lui, găsi o altă cale de răzbunare. Adusese zvonul în sat că Lili şi Maria sunt lesbiene. Neglijenţa şi încrederea Mariei în această aşa zisă prietenă îi dăduse Alexandrei arma perfectă. Satul nu putea ierta o astfel de „mârşăvie”, iar în duminica următoare zilei în care zvonul ajunsese la urechile popii, acesta ţinu o predică usturătoare:

– Fraţilor, am auzit nişte zvonuri şi, dacă sunt adevărate, cu regret trebuie să spun că trebuie să scoatem din mijlocul nostru astfel de persoane. Se spune despre Maria Jigău şi Liliana Tcaciuc că au săvârşit lucruri urâcioase Domnului. În cazul ăsta -ştiţi şi voi foarte bine despre Sodoma şi Gomora, unde se săvârşeau astfel de lucruri, şi ce a făcut Dumnezeu cu cele două cetăţi… Oare satul nostru trebuie să devină blestemat din cauza a două păcătoase?… Nu, fraţilor. De azi înainte, să nu mai aveţi nimic a face cu cele două şi cu familia lor. Sunt blestemaţi şi nu mai au loc între noi. Dacă ar fi trăit în vremile Judecătorilor sau al profeţilor, ele ar fi fost ucise cu pietre, dar, din păcate, în vremurile noastre nu se poate… (Un murmur se auzi în biserică). Vedeţi ce ne-a adus occidentul? Numai lucruri rele: prostituţie, sodomie, droguri, crime, discoteci şi cluburi de noapte. Dacă s-ar ridica acum Ceauşescu, i-ar spânzura pe toţi…

Aceste cuvinte, venite din partea preotului, îi învrăjbi pe oameni şi mai mult împotriva celor două. De la o simplă bârfă, au ajuns chiar violenţi. La vreo două zile, când Liliana se duse să cumpere pâine de la magazin, pe lângă faptul că vânzătoarea nu a vrut s-o servească, un om din bar se ridică de la masă, de-abia ţinându-se pe picioare, şi, ca un adevărat „sfânt” urlă:

– Uitaţi-o pe păcătoasă! Pe nesătulă! Nu-ţi plac bărbaţii…, hai?!… Cum faceţi?… Vă lingeţi în p…? Ha, ha, ha…

Se repezi la ea şi o izbi în perete încercând să-i scoată pantalonii. Fata plângea, încercând din răsputeri să se apere.

– Să mi te f.. eu şi ai să vezi, târfă a dracu’ cum îţi vei schimba preferinţele sexuale!… Dar stai băga-mi-aş p…-n măta!… Ce te tot zbaţi?… Nu-ţi place?…

În momentul acela, un braţ puternic îl prinse de braţ şi-l trase de lângă fata ce, eliberată, îşi luă faţa în mâini şi alergă afară.

– Las-o, Ioane! Are cine-o judeca.

Ion nu îndrăzni să nu-i dea dreptate. Viteaz era el, dar în „parcarea goală”, aşa că se aşeză la locul său.

Lili ajunsă acasă, nu se opri din plâns.

– Ce s-a întâmplat? o întrebă Maria.

– Toţi ştiu, Mario! Toţi ştiu!

Maria o privea nedumerită.

– Ce ştiu?

Lili îi povesti printre lacrimi şi sughiţuri cele întîmplate. Maria îşi dete seama cine putuse să spună, dar tăcu.

– Lasă, Lili, că totul trece. Mâine-poimâine se uită, iar tu vei pleca în Australia şi totul va fi bine.

Lili știa foarte bine că nici Maria nu credea ce spune, la fel cum ştia că avea două opţiuni: ori îi spunea lui Lucian totul, ceea ce nu putea face, ori renunţa la el. Îi era greu în ambele cazuri. Era iminent ca Lucian să afle, mai devreme sau mai târziu, adevărul. Chiar dacă apuca să plece în Australia, avea să afle mai târziu de la Maricica. Nu mai putea da ochii cu el. Îi era ruşine şi teamă, dar, mai presus de toate, ruşine. În ziua aceea nu se mai dusese la el şi nici a doua sau a treia zi. Rămăsese în casă să se gândească ce avea de făcut, rugând-o pe Maria să-i spună acestuia că-i plecată cu Vasile pe munte să aducă ceva brânză de acolo.

– Mă duc la Lucian, spuse Lili a treia zi de la incidentul din bar, seara.

– Te-ai decis să mergi la el?

– Trebuie să fac asta.

O privi pe Maria îndelung în ochi. Îşi întoarse privirea exact în momentul în care simţi că nu-şi mai poate ţine lacrimile.

– Trebuie să mă ierte. Trebuie să mă iertaţi…

Vorbea repede, incoerent. Ieşi în grabă din casă.

 

Lucian tocmai se bărbierea când, de pe cărăruie, ajunse un poliţist, însoţit de un jandarm.

– Domnul Jora, Lucian Jora?

– Eu sunt. S-a întâmplat ceva?

Poliţistul ţinea un plic alb în mână, pe care îl frământa neliniştit.

– Trebuie să vă dau ăsta, spuse el întinzîndu-i plicul. Pe spate scria „PENTRU LUCIAN JORA”, cu litere mari de tipar. Nu-şi dădu seama al cui e scrisul.

– De la cine-i?

După o scurtă pauză, poliţistul spuse:

– De la Liliana Tcaciuc.

– De la Lili? Lucian era vădit nelămurit şi surprins totodată. Dar ea unde-i?

– E…

Şovăia.

– E… decedată…

– Cum?!… Nu se poate!… E… cumva o… glumă? ultimul cuvânt fusese stins, pierdut pe glandele vocale gâtuite de emoţie, de lacrimi.

– Îmi pare rău, domnule Jora!

– Cum s-a întâmplat? întrebă el încet.

– S-a sinucis… Răspunsul îl veţi găsi acolo, spuse indicînd plicul cu un gest al capului.

„S-a sinucis! S-a sinucis!” Fraza aceasta îi sună mult timp în cap, precum un clopot ce nu mai înceta să bată. Stătea cu plicul în mână, cu jumătate de faţă rasă, neîndrăznind parcă să-l deschidă, neîndrăznind nici a crede că e aevea, sperând mereu că se va trezi.

Aflase mult mai târziu că Lili se spânzurase în livada familiei Jigău, de creanga unui cireş înflorit. Înmormântarea fu simplă, fără preoţi, cruci sau clopote. Doar trâmbiţa suna a jale. O îngropase undeva în marginea cimitirului, comunitatea nepermiţând ca un sinucigaş să stea între morţii ei.

Când se întoarse de la înmormântare, îndrăzni în sfârşit să citească scrisoarea:

Dragul meu, iubitul meu,

Nici nu ştiu cum să încep. Sper că mă vei ierta şi cele ce-ţi voi spune nu te va face să mă urăşti. În primul rând, vreau să-ţi spun că ceea mai mare fericire am trăit-o lângă tine şi că te iubesc foarte mult. Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Tu nu meritai asta, dar nici eu nu te meritam pe tine. Nu am fost aşa pură precum ai crezut tu… Până a te cunoaşte pe tine, am trăit cu Maria. M-am culcat cu ea, am făcut dragoste cu ea… Of!… Iartă-mă!… Repet: Nu mă meritai. Dacă aş fi rămas alături de tine şi nu ţi-aş fi spus, ai fi aflat şi m-ai fi urât, iar dacă ţi-aş fi spus poate că nu ai fi înţeles şi… nu te condamn… Cum ai putea înţelege ceva atât de grav?… Poate că nu ar fi fost atât de culpabil dacă nu ar fi fost Maria… Un alt secret pe care nimeni din sat nu-l ştie e că Maria e mama mea vitregă. Vasile, soţul ei, e tatăl meu natural. Nimeni nu ştia asta. Nici măcar Maria, deci, păcatul meu este cu atât mai grav… Iartă-mă, o spun din nou, iartă-mă!… Şi încă ceva… Sunt bolnavă. Am o boală căreia popular i se spune, pentru că nu se poate vindeca, este incurabilă: epilepsie grand mal. Nici acest lucru nu-l ştia nimeni… Vezi tu, iubitule – nici nu ştiu dacă mai merit să pronunţ acest cuvânt, dar o fac amăgindu-mă că, încă, după toate acestea, mă iubeşti – câte secrete am?… Cum aş fi putut să ţi le spun sperând că mă vei ierta?

După ce s-a aflat în sat că sunt „sodomistă”, cei din sat m-au agresat atât verbal cât şi fizic. Nu aş fi putut rezista, aşa că am crezut mai de cuviinţă să-mi iau păcatele cu mine în mormânt, să te eliberez, iar tu, dragule, să mă uiţi şi să-ţi continui viaţa, dar, te rog, nu mă urî.

Adio, Prinţul meu, adio.

Lili

Amurgul se revărsă tacit, solemn. Amintirile zilei se topeau ca o scamă de fum în văzduhul limpede, lacom. Se prăbuşeau brusc în beznă, precum o grămadă de lucruri într-o cameră după stingerea becului.

…şi el adormi târziu în noapte, cu Lili-n gând, visând la Lili…

…ea trăia undeva acolo în colţul ei nepărăsit nicicând…

…cât de frumoasă eşti, aşa, culcată pe patul florilor de cireş!…

…soarele te scaldă în razele lui şi eu te iubesc…

… te iubesc… te iubesc… te iubesc…

ca un ecou pierdut ce a uitat să înceteze, iubirea îi suna-n ţeastă…

Lili, şopti, de ce m-ai părăsit? şi mângâie cu palma muchia tăioasă a crucii. Din pământul crăpat de secetă, cărăbuşi roşii, adoraţi de cei stinşi, ieşeau şi intrau. Păsările se agăţau de crengile unui pădureţ uscat. Liniştea stăpâneşte locul şi el aleargă desculţ, la fel ca părinţii lui cu mulţi ani în urmă, alături de Lili, pe creasta dealului verde. Capul cărunt îi căzu după atâția ani pe mâinile așezate pe crucea aproape degradată.

…o să te aşezi iubito aici pe iarba moale… o să te acopăr cu flori… îţi voi recita un poem de dragoste… o să fi a mea pe patul virginal al florilor de cireş…

Să plângă cerul azi aş vrea,
Să plângă cu lacrimile mele,
La mormântul tău, iubita mea,
Şi crucea să ţi-o spele.

Din noaptea părului tău culeg o stea
Şi o aşez pe cerul meu de plumb topit
Şi-n nopţile în care străluci-va ea
Îţi voi spune, dragă, ce mult te-am iubit…

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 415