Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 5

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 23 februarie 2014

Era o dimineaţă frumoasă, iar soarele se revărsa în culori de foc prin geamurile minuscule peste pătura roşie cu care era învelit. Deşi adormise târziu, Lili nu-l părăsise nici în vis.

Sări din pat ca ars. Când îşi privi ceasul, constată cu stupoare că era trecut de opt. Cât dormise! De obicei, se trezea la ora cinci dimineaţă şi după ce făcea un duş, se bărbierea, iar până la şapte îşi bea cafeau şi citea sau se uita la televizor. Aici, în casa în care trăiseră bunicii lui, chiar şi el împreună cu părinţii până au plecat în Australia, nu avea de niciunele. Se îmbrăcă la repezeală, zgribulind în dimineaţa primăvăratecă prea rece pentru cineva care nu era învăţat cu clima. Duş? A… da… îşi aminti că într-un colţ al cerdacului, înspre curte, se afla un ciubăr mic din stejar plin cu apă. Fusese umplut de Mitică cu o zi înainte, de dimineaţă. Un ol din ceramică roşie era agăţat într-un cui pe stâlpul din lemn ce susţinea acoperişul. Ieşi. Îşi dete maieul jos şi, în bustul gol, îşi aruncă cu apă ajutându-se de ol, în cap şi pe spate. După ce execută de trei ori această operaţiune, puse repede olul la loc şi, tremurând tot, se şterse cu prosopul imens frecânduşi antebraţele într-un du-te-vino rapid, până le făcură să ardă. “Ce primitiv!” Soarele răspândea radios o lumină pentru care se părea că încă nu fusese pusă la punct şi ideea de căldură. Se rase la repezeală, apoi fugi în casă. După ce se îmbrăcă, se duse şi aduse câteva vreascuri ce erau aruncate de-a valma în şura unde se afla căruţa aceea antică. Aprinse focul și puse un ibric pentru cafea. Trebuia să facă unele schimbări în casă, şi pentru asta era necesar “shopping-ul”. Lili nu-l lăsă nici atunci când îşi servea cafeaua pe cerdac aproape moţăind ca mâţele la soare. Nu era încă sigur de dorinţele pe care le nutrea pentru această fată.

Într-adevăr, în jurul orei 11, îşi luă maşina pe care o închiriase din Bucureşti când venise, un Ford albastru, şi se duse la Mitică. Pe acesta nu-l găsi acasă, era la canton, dar o găsi pe Maricica, pe care o rugă să meargă cu el să-şi cumpere câte ceva, dar aceasta nu putu merge. Nu avea cu cine să-și lase copilul, şi pe deasupra îl aştepta pe Mitică la 12-12:30 la masă.

– Te duci în Gura-Humorului. Acolo găseşti magazine de unde poţi cumpăra tot ce vrei, spuse Maricica, cerându-şi în acelaşi timp scuze că nu-l poate însoţi.

În Gura Humorului, orăşel destul de mic, nu avu probleme. Găsi rapid tot ce-şi dorise. Un aragaz, o butelie, un radio, câteva cărţi, toate scrise de autori români – pentru că aceștia îl interesau mai mult, dorindu-și să se familiarizeze cu literatura română -, dar şi o antologie de poezii scrise de poeţi din Basarabia, “Constelaţia lirei”. Aceasta îl atrăsese, cunoscând de la mama lui anumite aspecte ale istoriei României printre care şi despre Unirea din 1918 şi pierdea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herța de după al II-lea război mondial.
Se făcuse ora unu, aşa că se grăbi să ajungă acasă, nu înainte de a-și cumpăra şi câteva produse alimentare. Ştia să gătească. Învăţase de la mama lui, care nu lăsa pe nimeni în bucătărie, deşi aveau şi femei ce serveau în casă.

Îşi aranjă totul frumos în casă, apoi se puse să prepare paste cu peşte. Acum nu se mai simţea singur. Radioul aduse în casa lui, pe lângă ştiri, şi muzică tradiţională şi universală, precum şi un plus de viaţă, rupând melancolia. Cu toate acestea, ceva nu mergea. Gândurile îi erau plecate în altă parte, mai exact la Lili. Nu putea să fie îndrăgostit de ea. Încă o mai iubea pe Debby, fata aceia cu părul bogat de culoarea grâului copt şi ochi atât de verzi că te pierdeai în ei.

Debby O’Neill, o irlandeză ce locuise împreună cu părinţii în Loganholme pe Redland Bay Rd., unde avea şi el o casă. Loganholme este o suburbie a orașului Logan City, oraş ce poartă numele căpitanului Patrick Logan la numai 18 mile de Brisbane, capitala statului Qeensland. Loganholme, cu o populaţie de numai 6000 de locuitori are mai mult statut de sat, având în vedere imensa suprafaţă agricolă de care dispune. Lucian o întîlnise pe Debby în Cornubia Park de pe Bryants Road, unde era împreună cu nişte prieteni comuni. Ca şi el, aceasta era în Australia de mică şi crescuseră aproape împreună, doar că fără a avea un contact direct, deorece el crescuse mai mult la casa de la fermă, iar în cea din Loganholme vene foarte rar. Se plăcuseră încă din primele minute, ca a doua zi să-şi dea întâlnire la un picnic pe malul râului Logan la First Hole. Relaţia lor nu durase prea mult. Tatăl fetei, un bărbat înalt, musculos, mândru de originile sale, dorea ca fata lui să se mărite cu un bărbat de aceiaşi naţionalitate. Cu toate că amândoi se iubeau enorm, sincer, John O’Neill o dusese pe fiica lui în Irlanda, la părinţii săi, şi se întorsese după o lună fără ea. Durerea lui Lucian fusese insuportabilă. Nu ştia dacă aceasta se va mai întoarce vreodată, iar pe John O’Neill nu îndrăznea să-l întrebe. Acesta nu fusese niciodată de acord cu relaţia lor. După aproximativ două luni, primi o scrisoare din Irlanda. Era de la Debby:

Dragul meu Luci,

Îmi este foarte dor de tine. Dacă aş putea, chiar acum m-aş urca în primul avion şi aş veni în Logan City, dar nu se poate. Nu ştiu dacă ne vom mai revedea vreodată, dar sper să nu fie aşa. Sper ca tatăl meu să se răzgândească şi să mă lase să revin în Australia. Mi-a zis că vrea să vândă tot acolo şi să se întoarcă în Irlanda de tot. El m-a adus aici să mă mărite cu un tânăr, băiatul unui prieten al său, dar nu-mi place de el şi tata ştie, dar el nu vrea să înţeleagă. O ţine mereu pe a lui că dacă nu mă mărit cu Bob – aşa îl cheamă pe acesta – nici să nu mă gândesc că voi avea vreo şansă să mă întorc în Australia şi să te reîntâlnesc. Ah, te iubesc aşa mult şi sunt atât de derutată că nici nu ştiu ce-i mai bine să fac. Învaţă-mă tu. Eu nu mai am nicio… putere. În fiecare seară plâng afundată cu faţa în pernă pentru a nu mă auzi bunica – săraca, e bolnavă şi mă iubeşte aşa de mult! Nu m-a văzut de când eram de numai trei ani, şi acum nu vreau să mă vadă plângînd, tristă. Te rog să mă ierţi, iubitule. Nu pot face nimic. Sunt legată de mâini şi picioare şi nu am nicio posibilitate. Poate crezi că aş putea evada, dar nu sunt şanse. Vorbeşte tu cu mama, poate că ea va înţelege dorinţa, iubirea şi durerea noastră. Poate va interveni pe lângă tata şi se va răzgândi în privinţa relaţiei noastre.

În fiecare seară când merg la culcare îmi amintesc scenele de tandreţe, de iubire pe care noi le-am trăit aşa de intens şi simt că înnebunesc, că mi se pune ceva pe piept şi nu pot răsufla, o durere indensă, insuportabilă, până la lacrimi. Ah, dragul meu, ce n-aş da acum să mă afiu în braţele tale, să mă ascund la pieptul tău, să mă pierd cu totul sub privirea ta, câpruie… Dar nu se poate. Totul este în van. Te las acum, iubitule, şi te rog să nu mă uiţi. Să mergi la mama şi să vorbeşti cu ea.

Te iubesc muuuult!!!
Cu cea mai pură dragoste din lume,
a ta pentru totdeauna, indiferent de ce
se va întâmpla,
Debby

De ce oare, se întreba acum, când, împreună cu Maricica, intră în casă? De ce i se întâmplaseră toate acestea lui? A ajuns la o vârstă la care nu mai avea nicio şansă la iubire. Era bătrân, albise, şi chiar dacă ar fi dorit să-şi facă o familie, acum era prea târziu. Cu un an înainte de a veni în România anilor ’91 se îndrăgostise de Debby. Destinul, Dumnezeu, dracu’ – nici el nu ştia cine – îi băgă beţe în roate şi îşi pierdu iubita, apoi când venise în România – Lili… Ah Lili… O căutase în ziua aceea pe drum. Intrase chiar şi în barul “Hic bibitur”, unde mai spre seară intră şi ea şi cumpără două pâini. (Tot acolo, într-o cameră separată se vindeau şi produse alimentare.) Lucian o invită la un suc, dar ea refuză, pe motiv că se grăbeşte.

– Atunci te conduc.

– Nu-i nevoie, se grăbi ea să spună. Nu trebuie să te deranjezi.

– Dar nu mă deranjez. Şi aşa merg acasă şi mergi în aceeaşi direcţie.

Ea nu zise nimic. Porni, pe uliţă, în deal. Lucian îşi lăsă berea doar pe jumătate băută şi o prinse din urmă.

– De ce fugi de mine? o întrebă el.

– De ce fug? râse forţat. Dar nu fug.

– Ba am impresia că te tot fereşti. Te-am căutat toată ziua. Chiar am stat în faţa porţii tale sperând să te văd prin curte.

– Am fost acasă şi nu te-am observat. Îşi întoarse privirea. Minţea. Îl văzuse pe fereastră cum stătea pe o bancă de la poarta de vis-a-vis, fuma şi arunca priviri dese înspre casă, curte, chiar şi pe uliţă. Evitase să iasă din casă, pretextând că o doare capul, numai să nu o vadă. Știa că pe ea o aștepta. De ce ai vrut să mă vezi? Aseară nu ai fost prea încântat de… mine…

– Aseară am fost un prost şi unul dintre motive pentru care am vrut să te văd azi este de a-mi cere scuze.

– Bun. Unul dintre motive, dar care sunt celelalte motive, căci bănuiesc a fi mai multe, atât timp că ai spus „unul dintre motive”?

De data asta zâmbi sincer, dezgolindu-şi şiragul de dinţi imaculaţi, perfecţi. Avea un zâmbet larg cât Calea Victoriei. Două gropiţe i se formară în obraji, gropiţe pe care Lucian ar fi vrut să i le atingă cu buzele.

– Alt motiv ar fi că am vrut să te văd. Îmi era… dor de tine.

– Dor de mine? De ce? Nici nu mă cunoşti. Cu douăzeci şi patru de ore în urmă nici nu ştiai că exist, de fapt pentru tine nici nu existam.

– Sincer? Nu ştiu. Ştiu doar că mi-a fost dor de tine, că aseară, azi-noapte, m-am gândit numai la tine. Că m-am înjurat singur pentru prostia pe care am făcut-o, pentru lipsa de respect, pentru că… nu te-am sărutat…

Lili se opri deodată în loc, rumenă de timiditate, dar totuşi măgulită – îl repezi dorind să fie sigură pe ce spune, obiectivă, dar nu-i reuşi:

– Ce te face să crezi că aş fi acceptat, că nu te-aş fi plesnit?

De data asta, Lucian râse. Îi simţi tremurul vocii şi ştia că nu simţea ceea ce spunea. Că inima ei spunea altceva. Că şi ea şi-ar fi dorit să fie sărutată.

– Dacă e vorba doar de o palmă, atunci mă prind s-o primesc. Pentru o simplă atingere a buzelor tale aş fi dispus să încasez câte palme ai tu chef să-mi dai.

Această remarcă o făcu pe fată să râdă cu poftă.

– Să ştii că nu sunt atât de “dulce” pe cât ai tu impresia că aş fi.

– De unde ştii? Ţi-a spus cineva asta?

Ea râse din nou. Nu-i spusese nimeni. De fapt, nici nu avea cine, afară de Maria. Nu mai sărutase niciodată un bărbat.

– Ştiu. Doar e gura mea, şi tot acolo am şi limba, cu tot cu papilele gustative.

– Ai dreptate, dar până nu simt eu cu papilele mele, nu te pot crede. Ce zici? Facem o încercare.

-Nu! spuse ea mai răspicat ca oricând şi aproape cuprinsă de teamă. De o teamă ce o necăjise încă din clipa în care îl văzu pentru prima oară.

Aproape că ajunseseră la ea acasă.

– Să lăsăm toate deoparte. Ce zici, ne mai putem vedea? Şi, ca răspuns la întrebarea pe care urmează să mi-o pui, “De ce?”, ar fi: pentru că mă simt bine alături de tine, pentru că vreau să te cunosc mai bine, să mă cunoşti şi poate, cine ştie, să mă lămuresc într-o zi, când vei vrea tu, dacă eşti dulce au ba.

– Şi ce să facem? Să ne plimbăm pe uliţă, să fim priviţi ca pe scena unui teatru de la ferestrele caselor de către babe şi femei ce-şi aşteaptă bărbaţii din munţi, ca mai apoi să aibă ce bârfi pe la porţi, sau să ne băgăm în crâşmă alături de nimicurile satului?

– Nu. Să ieşim undeva împreună, la un film, ceva… doar este cinema aici, nu?

– Doar în Humor.

– Atunci mergem la Humor. Unde-i asta?

– De la Frasin în dreapta, vreo 5-6 Km.

– A… În Gura Humorului, zici.

– Da-da.

– Ei, păi e aproape. Ce zici?

– Nu ştiu… eu… Se gândea la Maria. Ce să-i zică? Ce scuză să aibă? Va găsi ea ceva. Acceptă. Mâine, la 4 după-masă e bine?

– Perfect. Ne vedem mâine… O privi o clipă. Sărutul?

– Nu fi nesimţit. Poate mă răzgândesc. Râse.

– Bine-bine, fără săruturi sau alte prostioare, dar de mână te voi putea ţine?

– Nu forţa nota.

Intră în curte.

Lucian aproape că zbură până acasă, unde, după ce dădu drumul la aparat, începu să cînte odată cu Mădălina Manole: “Fată dragă nu fi tristă/ Fiindcă e păcat/ Fără lacrimi nu există/ Dor adevărat…”

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 400