Lili se întoarse din drum și îi făcu cu mâna. El îi răspunse printr-un zâmbet prelungit, în fumul de țigară. Amurgul se revărsă taciturn și, odată cu eclipsare soarelui de către vârfurile brazilor, tulpinile lor o eclipsară pe Lili, ce coborî cu pași repezi înspre poartă. Rămas singur, nu mai regăsi din vechea intimitate cu el însuși decât fum, fum de țigară. O iubea?
Să scrie ceva nu avea niciun chef, aşa că îşi luă haina pe el şi se duse la Maricica pentru a lua laptele şi biberonul promis. Merse pe jos până acolo, în speranţa că o va întâlni pe Lili, dar nu avusese noroc. Ajunse cam într-un sfert de oră la Maricica. Aceasta era în grajdi. mulgea vaca. Lucian se rezemă de tocul uşii şi o aşteptă până termină.
– Maricico, spuse acesta în timp ce privea mâinile femeii alunecând repede pe ugerele vacii. Ce-i cu Lili asta? O cunoşti bine?
– Da. Doar ţi-am spus. E o fată pe care orice tânăr de vârsta ei şi nu numai ar lua-o de nevastă.
– Ştii ce… cred că… o plac. Sau… poate mai mult… Încă nu ştiu. Sunt un pic… confuz…
Maricica râse.
– Ai răbdare. Ce?… Crezi că tot ce-i frumos gata… iubeşti? Vei vedea în timp… Doar ai suficient timp s-o cunoşti şi, dacă va fi s-o iubeşti, atunci o vei iubi, dacă nu… nu. Şi cu asta… basta.
Râseră amândoi. Avea dreptate Maricica. Avea timp s-o cunoască. Avea să stea în România până la sfârşitul verii.
Maricica termină cu mulsul şi intrară împreună în casă unde aceasta căută o sticlă să-i pună lapte. Îi dădu şi biberonul, apoi îl învăţă cum să-l pună pe gura unei sticle de „cuic”, umezindu-l cu limba.
– A fost Alexandra, fata lui Ştefan. Mi-a zis că vrea să te vadă, la fel şi fratele ei, Ilie. Ea stă în Frasin, dar Ilie mi-a zis că mâine nu-i acasă şi nici duminică. Pe luni a zis dacă poţi merge la Frasin şi te aşteaptă el la „Grădină”. E un bar lângă podul Suhei, înspre Bucşoaia.
– O să merg.
– Alexandra a zis că te aşteaptă mâine chiar în intersecţie, pe la amiază. A zis să opreşti maşina acolo, că vine ea la tine. I-a zis Mitică numărul maşinii tale şi marca.
– Bine, atunci. O să merg mâine pe la ei. Acum mă duc acasă că mă aşteaptă doi „copilaşi” flămânzi.
Lili, ajunsă acasă, observă că Maria voia s-o întrebe ceva, şi ea chiar bănuia ce. Mai mult ca sigur era curioasă unde fusese şi cine era de fapt acest bărbat cu care ea îl văzuse în maşină când fusese la film, de aceea i se păru mai cuminte să înceapă chiar ea discuţia şi să vadă cum va reacţiona aceasta. Atunci când se aşezară amândouă la masă pentru a bea câte un ceai, Lili îi spuse:
– Maria, ce-ai zice dacă aş găsi şi eu pe cineva, mă refer la un bărbat, cu care să ies să… ştii tu… să am şi eu un prieten, un… iubit.
Maria o privi pentru câteva secunde apoi spuse zâmbindu-i:
– Eu nu am nimic împotrivă. De fapt chiar ai şi tu nevoie să ai pe cineva alături, să cunoşti dragostea, să te… măriţi chiar, dar… ştii tu… problemele tale… boala ta… Cum îi vei spune? Cum crezi că va reacţiona când va afla?… Sau… i-ai spus deja?
– Nu… Nu i-am spus, dar nu pare a fi genul de bărbat care să se complexeze de atât. Doar… până la urmă e… o simplă boală. Nu e nimic ieşit din comun…
– Ai dreptate, dar ştii cât am ascuns acest fapt de oamenii din sat. Dacă s-ar fi aflat, ai fi fost arătată cu degetul, chiar dacă până la urmă nu-i decât o boală de care au suferit oameni mari, celebri, printre care şi unul dintre împăraţii Romei din câte am auzit, şi acest lucru nu i-a făcut mai prejos ca alţii. Acum… nu ştiu… Parcă a înnebunit lumea asta. În loc să se mai civilizeze, să se mai înţelepţească, parcă sunt mai proşti, mai suspicioşi, chiar mai superstiţioşi.
Lili căzu pe gânduri. Încă nu era prea sigură, acum când îşi dădea seama de acel obstacol despre care îi vorbea Maria, și îi dădea dreptate că putea fi chiar un adevărat obstacol. Dacă va putea să-i vorbească lui Lucian despre boala de care suferea… Această boală nu era una tolerată într-o societate mai restrânsă ca ceea a satului, dar nici în multe cercuri ale societăţii citadine. Totuşi, era datoare să încerce. Dacă el o iubea cu adevărat, nu i se va părea nimic ieşit din comun.
– Îi voi spune, dar numai atunci când voi fi sigură că mă iubeşte cu adevărat.
– Aşa să faci.
Mariei i se păru înţeleaptă hotărârea Lilianei.
– Acum, ai vrea să-mi spui şi mie cine este acest bărbat? Este acela care te-a scos la film?
Lili se înroşi. Nu de ruşine că o văzuse, deja ştia asta, ci de ruşine că o minţise pe Maria atunci că merge la film cu nişte prietene şi nu-i spusese adevărul despre Lucian.
– Da, el este.
– Şi de unde-i? că nu-i de aici din sat. Nu l-am mai văzut pe aici.
– E de aici, doar că a plecat cu mult timp în urmă cu părinţii în Australia. E vărul lui Maricica.
– Da-da… E şi vărul Alexandrei… Mi-a spus ea ceva mai demult. Şi cum e?
– E… drăguţ. E poet. Râse. Mi-a dat şi o carte de poezie scrisă de el. Uite… Se duse în camera ei şi aduse volumul de versuri pe care Lucian i-l dăruise.
Maria nu ştia pe moment ce şi cum s-o sfătuiască. O lăsă pe Lili să ia deciziile singură. Spera ca Lucian, care era crescut într-un alt mediu, într-o altă cultură, cu altfel de idei şi concepţii, să o accepte pe Lili aşa cum era. Să nu o facă să sufere. O iubea pe Lili ca pe copilul ei, chiar dacă aveau și altfel de relaţii. Asta nu însemna că nu dorea sincer ca aceasta să fie fericită.
– De ce nu-l inviţi duminică pe la noi? L-aş cunoaşte şi eu, ori… te temi că ţi-l fur.
Amândouă râseră până la lacrimi aproape. Se deciseră ca să-l invite duminică seara la cină.
După ce luară cina împreună, Lili şi Maria se retraseră amândouă în camere diferite. Casa Mariei era o casă mare, spaţioasă cu patru camere la parter şi două la etaj. Maria dormea de obicei în camera ce ţinea şi de bucătărie unde avea un pat dublu, iar Lili într-o altă cameră mobilată simplu, cu un pat cu recamer, o masă, un şifonier şi o noptieră. Pe jos, un covor de iută verde acoperea podeaua din scândură vopsită în maro închis. Lili, deşi se băgă în pat după ce luă cele trei feluri de pastile: Carbamazepină, Depakine şi Gabaran, medicamentele prescrise de medicul ei curant de la Câmpulung Moldovenesc pentru boala de care suferea, nu putu dormi o bună bucată de noapte. O frământa gândul dacă Lucian o putea înţelege, dacă el va putea accepta boala ei, dar mai ales consecinţele bolii ei. Maria avea dreptate. Afecţiunea de care suferea nu era una uşor de acceptat şi nu o accepta oricine. De multe ori, chiar şi iubirea se putea stinge în faţa ei. Doar o iubire adevărată, „oarbă” chiar, ar putea să o facă să treacă neobservată.
Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuck: agata.ro/umbre-fantomele-trecutului
