Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 9

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 28 martie 2014

Telefonul suna enervant. Îl auzea ca prin vis, dar capul nu voia să răspundă la eforturile sale. Ridică capul, iar în secunda următoare îl scăpă la locul lui pe pernă. Simţea ca şi cum un par îl lovise în creştet. După o săptămână în care colindase toate cârciumile şi barurile de noapte, nu îi era deloc uşor să de ridice din pat.

Telefonul nu încetă să sune şi, după insistenţa celui de la celălalt capăt al firului, era clar că era ceva urgent sau important. Încercă să se ridice din nou, dar eşuă.

La naiba! spuse printre dinţi şi mai încercă şi a treia oară. De această dată avusese noroc. Se îndreptă împleticindu-se spre telefon. Ridică receptorul.

– Da! Vocea parcă nici nu era a lui.

– Cu domnul Albin Müller, se auzi de la celălalt capăt al firului o voce de femeie.

– Eu sunt.

– Domnule Müller, când putem să ne întâlnim?

– Dar nu m-aţi întrebat dacă putem să ne întâlnim!

– E o chestiune de viaţă şi de moarte, se auzi glasul insistent al femeii.

– Doamnă, cred că greşiţi. Nu mai lucrez în poliţie.

– Ştiu! răspunse ea ferm.

– Deci cred că înţelegeţi că nu mă mai ocup de cazuri ce ţin „de viaţă şi de moarte”.

Ultimile cuvinte le spuse într-un mod ironic.

– O să vă intereseze, spuse ea, neluând în consideraţie tonul lui.

– Nu prea cred! Vă pierdeţi vremea.

– Bine. Vă voi spune doar un nume: Hasan.

– Cum?! întrebă la repezeală. Reuşise să-i câştige interesul. Hasan Akyaz era vinovatul pentru care a fost dat afară din poliţie.

– Văd că acum vă interesează.

– Oarecum, răspunse el dorind să pară indiferent.

– Bun. Vă aştept diseară la „Night Club”, la ora 21.

– Bine. O să fiu acolo. Sper să fie ceva interesant.

– O să fie. Vă asigur.

Puse receptorul în furcă şi rămăsese oarecum cu gura căscată, perplex la cele spuse de femeia care nici măcar nu se prezentase. Era curios ce avea să-i spună despre acest Hasan Akyaz. Era sigur că despre el era vorba şi că femeia avea ceva cunoştinţe despre acesta.

Se duse gânditor la baie şi, după ce umplu cada cu apă şi spumă, se aruncă în ea fără prea multe ceremonialuri. Apa fierbinte îi făcu bine. Se bălăci în ea mai bine de jumătate de oră, după care ieşi şi se bărbieri, alungând şi ultimele urme ale „destrăbălării” din ultimele zile. Astfel aranjat, îşi înfăşură un prosop în jurul mijlocului şi se duse direct la frigiderul din bucătărie. Îşi luă o sticlă de bere, pe care o sorbi dintr-o înghiţitură. Mai luă una, dar după ce bău o gură din ea, o puse pe masă.

Era în tentativă de a distruge două ouă şi a tranşa o bucată de şuncă când se auzi soneria de la uşă. Fără a ţine cont de ţinuta în care se afla, se deplasă spre aceasta. După ce se uită prin vizor şi se asigură că nu-i niciun pericol, deschise.

– Unde ai umblat pînă acum!? Te caut de câteva zile fără să pot da de tine.

Aşa începea de obicei Alexandra Hermann când era nesatisfăcută de multă vreme şi, într-adevăr, de vreo trei săptămâni nu o regulase, iar tolomacul de bărbat-su probabil era iar plecat de vreo săptămână în cursă.

– Uşurel, iubito, bătu el în retragere în timp ce căuta un răspuns adecvat.

– Niciun „uşurel”, spuse ea trântind uşa în urma ei. Să te văd de ce eşti în stare!

O privi cu admiraţie. Ştia că urma o partidă de amor bestială. Alexandra avea o bluziţă albă cu bretele prin care se vedeau sânii proeminenţi cu sfârcuri rozalii ce-şi trădau locul şi o pereche de blugi albaştri, mulaţi, ce-i scotea formele apetisante în evidenţă. Părul blond, foarte lung, îi depăşea fesele, cu toate că era prins într-o coadă de cal.

Îl privi şi-i zâmbi pofticioasă.

– Eşti exact în ţinuta în care care îmi convine, spuse ea apropiindu-se de el.

Albin o aştepta cu nerădare, dar ea probabil îşi dete seama de acest lucru şi se opri la doi paşi de el. Își trase bluziţa peste cap lăsând să i se vadă sânii perfecţi, apoi, cu delicateţe începu să şi-i mângâie. Continuă câteva momente aşa, iar el simţea că explodează. „Suße Haare” al său, cum îi plăcea să-i spună, începu să necheze. Îşi întinse mâna să o atingă, dar se trezi lovit peste ea.

– Uşurel… Nu te ambala.

Îşi coborî mâinile în zona păsăricii ei şi începu să o mângâie, aruncându-și capul pe spate şi ignind îmbietor. Cu o încetineală greu de descris şi cu o delicateţe numai de ea ştiută, îşi descheie pantalonii, lăsându-i în jos, descoperindu-şi bichinii roşi, minusculi, ce aproape nu acopereau nimic. Continuă jocul până rămase în pielea goală expunându-şi clitorisul umed şi umflat străjuit de un smoc de floci galbeni ochilor ieşiţi din orbite ai bărbatului.

Se apropie de el şi, fără a-i da voie s-o atingă, îi desprinse prosopul şi-l lăsă să cadă, eliberându-l pe „Suße Haare” din strânsoare. Îi zâmbi ironic şi se lăsă pe vine, fără a-şi lua ochii de la faţa lui. Îi cuprinse mădularul cu mâna şi începu să i-l mângâie uşor. Simţea că explodează. Limba ei începu să-şi facă jocul, în timp ce el răsufla din ce în ce mai greu. Fără a mai putea rezista, o prinse de păr şi o ridică în sus. O sărută pătimaş, apoi, o pusese pe podea şi se vârî între pulpele ei delicate. O penetră mişeleşte, scoţându-i un scâncet din gât, după care o luă la pompat în timp ce ea ţipa înnebunită. Se descărcă destul de greu şi o privi în ochi. Era mulțumită. Radia de fericire. După ce-şi mai trase suflul, îl mângâie uşor pe abdomen.

– Iubitule, mă poţi ajuta cu ceva?

Niciodată Alexandra nu apelase la el în alte probleme decât sexul. Era curios să afle despre ce era vorba.

– Depinde.

– Tu ai fost poliţist şi eşti obişnuit cu filajele, cu urmăririle etc… Eu îţi dau tot ce ai nevoie: microfoane, camere de filmat, tot.

– Dar despre ce-i vorba?

– Vreau să urmăreşti pe cineva şi să înregistrezi tot ce crezi că-l poate compromite.

– Pe cine?

– Are să vină azi la mine. E un bărat.

– La ce oră?

– Pe la 12 îl aştept în intersecţie. Are un ford albastru cu număr de Bucureşti.

– Bine. S-a făcut.

– Ştiam eu că mă pot baza pe tine.

Alexandra se urcă pe el şi o luară de la capăt într-un joc erotic de această dată mult mai plăcut, mai senzual.

 

În jurul orei 12, Alexandra Hermann îl aştepta pe Lucian în parcarea de unde se lua autobuzul spre Gura Humorului. Nu dură mult și acesta opri mașina la câțiva pași de ea. Alexandra se urcă în mașină și, după ce-l salută ceremonios sărutându-l pe obraz, îl ghidă spre blocul unde aceasta locuia, nu departe de acolo.

– Cum te simți la noi? îl întrebă Alexandra în timp ce-și scotea jacheta de velur.

– Bine. E frumos.

Alexandra rămăsese îmbrăcată în aceeași bluziță albă pe care o purtase dimineață, când fusese la Albin. Doar pantalonii nu mai erau aceiași. Avea o pereche de pantaloni tot albi, mulați.

– Ia loc.

Îi arătă un fotoliu de culoarea lămâiei.

– Te servesc cu o cafea? Sau bei o tărie?

Lucian se așeză pe locul indicat.

– Cafea. Tărie nu beau. Sunt cu mașina și nu vreau să am probleme.

– Poți bea liniștit. Nu te oprește nimeni, insistă ea.

– Mulțumesc, dar prefer să nu risc.

– Bine.

Alexandra dispăru în bucătărie și reveni după câteva minute cu două cești cu cafea, pe care le așeză pe o măsuță chiar în fața lui. Se așeză pe celălat fotoliu și își puse picior peste picior.

– Eram curioasă să-l cunosc pe vărul meu, pe care nici nu am apucat să-l văd. Când ai plecat tu eu nici nu eram născută, știi? Încă eram în burtica mamei.

Alexandra rămăsese orfană de tată la numai 7 ani și de mamă la 16. De atunci, avusese grijă de ea fratele ei mai mare Ilie, iar la 18 ani se măritase cu Bruno Hermann, cu nouă ani mai în vârstă ca ea, șofer pe TIR. După ’90, când acesta începu să iasă afară din țară, îi oferise Alexandrei tot ce vroia, în schimb pleca și câte o lună în deplasare.

– Și eu vroiam să te cunosc.

– Știi ce s-a întâmplat cu familia mea după ce ai tăi au plecat…

– Da. Știu… Îmi pare rău…

– Asta e! Nu mai putem da timpul înapoi.

Și, într-adevăr, nu se mai putea da timpul înapoi, dar încă mai putea să plătească cel puțin el pentru greșelile părinților, gândi Alexandra. Avea deja plănuit tot. Aștepta de prea multă vreme acest moment pentru a da greș chiar acum, când i se deschisese ocazia răzbunării.

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 943