În evocarea istoriei atitudinea poetică a lui Eminescu apare sub două aspecte: unul elegiac şi altul satiric . Viziunea elegiacă e predominantă în acele creaţii în care panorama civilizaţiei creează un sentiment al zădărniciei, determinat de ideea că nimic nu este statornic în timp, ideea fortuna labilis. Un astfel de poem este Memento mori:
„… Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas,
O, acele uriaşe piramide
Căci stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite\” ,
care este menit să ilustreze teoria a unui rău care preexistă în lume. Această idee se repetă în Împărat şi proletar: „… formele se schimbară, dar răul a rămas…\”.
Viziunea satirică atinge toate laturile existenţei sociale: impostura. înjosirea dragostei, corupţia, demagogia, formalismul, imitaţia snoabă. Viziunea satirică este prezentată în acele poezii în care romantismul lui Eminescu s-a manifestat în latura lui activă, protestatară, titaniană .
În creaţia sa literară, Eminescu a înlăturat tot ce era legat de persoana sa, ridicându-se la observaţii obiective, de semnificaţii generale. Aceasta face ca satira eminesciană să se înscrie în rândul permanenţelor artistice, să poată fi citită totdeauna cu interes nu numai pentru caracterul ei istoric, dar şi pentru adevărurile indiscutabile asupra umanităţii, sub aspect moral pe care le conţine.
Satira eminesciană atinge toate laturile existenţei sociale: de vitalizare a tineretului prin desfrâu şi idealuri (Juni corupţi); scepticismul, superficialitatea şi impostura (Epigonii); imitaţia snoaba (Ai noştri tineri); corupţia, demagogia (Scrisoarea III).
Textul eminescian poate fi socotit, mai degrabă, un tip de discurs social, dacă avem în vedere receptorul permanent reactualizat, care regrupează lecturi valide încă din opera poetului . Poemele eminesciene devin capodopere mozaicate şi orchestrate după necesităţile şi relieful variat al stărilor de creaţie şi al emergenţei lor în publicul receptor. Astfel de creaţii eterogene, care armonizează părţile constituente într-o formulă nouă, departe de un anumit model, răspund libertăţii eului creator, pentru care poezia devine expresia unui preaplin interior, forţând poezia să-şi construiască multiple debuşeuri. Structuri formale de epopee cosmogonică, pagini de pastel, umanizând elementului cadrului, secvenţe de retorică a discursului ideologic, strofe – tampon care relaţionează părţile componente, ruperi de ritm, într-o orchestraţie aparent unitară, compun sinteza formală din ciclul Scrisorilor. Aici, Eminescu construieşte orizontal şi vertical o creaţie – sumă a formelor . Reamintim că în manuscrisele sale, poetul îşi intitulează Scrisorile „satire\”, specie care ar fi restrâns mult aria tematică şi viziunea poetului. Eminescu a găsit o formulă mult mai complexă şi originală, chiar în contextul liricii universale, cea a scrisorii, care nu mai corespunde criteriilor de organizare a unui text în formula epistolei literare, – specie larg răspândită în epocă -, ci a fuzionat modelul epistolar cu cel al satirei, prin care scrisoarea devine o specie hibridă, un amestec de elemente satirice şi meditaţii epistolare. Fiecare din cele cinci Scrisori este o sinteză între cele două formule, încât destinatarul acestor poeme – scrisori îşi pierde identitatea şi devine cititorul – interpret, care relaţionează cele două mesaje . Scrisoarea III, în care antiteza construită pe dinamica trecut – prezent – iar în cadrul ei deschide o alta, între Mircea – Baiazid -, funcţionează ca un element de sudură a speciilor convocate. Acesta constituie planul orizontal al organizării textului . Cel vertical se referă la distribuţia echilibrată a formulelor poetice – tampon. Visul sultanului proiectează, bunăoară, eroul în alte coordonate temporal – spaţiale, îl scoate din obişnuit şi-l plasează într-un timp/spaţiu aproape mitice, care-1 circumscriu unui erou întemeietor. Abia cu revenirea la prezentul istoric, intrarea turcilor în ţară, şi pericolul unui atac, eroul legendar, întemeietor de o împărăţie (domnind peste „o limbă\”), capătă identitate nominală. Numele său intră în corespondenţă onomastică cu celălalt erou identificat, Mircea. Dialogul interpus după secvenţa visului sultanului, scoate în relief nimicnicia unuia, pericolul expunerii la excomunicare şi anatemă, dar ridică elogiul celuilalt, care ridică istoria pe făgaşul mitului patriei, ca miză a victoriei, şi suflu întemeietor al unui stat neatârnat . O retorică a discursului fad se duelează cu una a trăirii şi persuasiunii. Nu întâmplătoare este secvenţa nocturnă, urmând celei diurne a bătăliei, în ere fiul Domnului, vestitor mitic, trimite, din acest timp mitic, mesajul reinstaurării tării de început, ca victorie asupra unui apocalips al istoriei. Cum se ştie, partea a doua a poemului este o satiră: scrisoarea fiului trimisă domniţei („carte\”) se converteşte în final într-un aspru rechizitoriu la adresa contemporanilor. Liberalii devin caricatura unei lumi în descompunere, coborând idealul eroic la nivelul grotesc al unei imitaţii fără talent. Ritmului cosmic al naturii, tradus de pastelul nocturn după momentul bătăliei, i se contrapune aici un ritm alert, alimentat de invective şi injurii în cascadă. Schimbări bruşte de imagini, de registre temporale şi, mai ales, de vocabular poetic şi de ritm prozodic, dau finalului acestui poem statutul unui pamflet liric .
