Florin se duse la vechiul său local pentru a-şi limpezi gândurile, sau poate pentru a scăpa de „misoginul” de Florin, o crâşmă mizeră de lângă piaţa ce se afla sub pasarela de la Rondul Vechi. Îşi comandase o bere şi se aşeză la una dintre mesele acelea specifice localurilor de „mâna a doua”, din plastic roşu, rece, zgîrîiată şi murdară, cu scrumierele mereu pline, frecventate mai repede de boschetari şi „hamali” ai pieţelor, decât de un tânăr student la informatică, dar lui Andrei nu-i păsa. Chiar îi plăcea în acest mediu în care putea analiza diferitele chipuri ale celor ce intrau şi ieşeau mai mult sau mai puţin „afumaţi”. Îi plăcea mirosul înţepător al ţigărilor ieftine – în mare parte de contrabandă – şi de alcool de proastă calitate. În această crâşmă unsuroasă, Andrei sorbea plictisit, cu o încetineală de care puţini pot da dovadă, dar care pe el îl caracteriza, din berea „Ursus”, trăgea fum după fum din ţigară şi privea la cosumatorii „pestriţi” ce-l înconjurau, dar de această dată lipsit de „analiticul” din el, absent la tot ce se întâmplă. Gândurile lui erau departe, nu numai afară din local, afară din oraş, din judeţ. Se perindau pe unde el nu ajunsese niciodată fizic. Pe meleagurile bănăţene de unde îi veniseră „problemele”… Probleme? Un om obişnuit nu ar numi astfel o moştenire, dar Andrei o făcea, şi nu „moştenirea” în sine, ci acel nume atât de familiar şi necunoscut în acelaşi timp „Allah încearcă oamenii nu numai prin nenorocire, ci şi prin îmbogăţire neaşteptată”, spune un proverb arab. Era o pedeapsă? O încercare? Asta se chinuia Andrei să dezlege, să afle.
Rînd pe rând, clientela din bar se rări. Mai rămăseseră doar vreo trei ce jucau poker la aparatele mecanice. Era trecut de ora trei şi piaţa se golise, iar Andrei era la a doua bere, când de masa lui se apropie barmaniţa, pentru a o debarasa. Aceasta, o fetişcană la vreo 19-20 de ani, cu părul ca de humă ce-i cădea ca în valuri pe spatele alb abia acoperit de bluziţa bleu dintr-un material ieftin, sintetic, ochii, mult mai negri, sau poate doar reflectarea părului în ei le dădea o nuanţă mai întunecată ca în realitate, pe buzele un pic întredeschise, mereu surâzânde, cădea galeş o rază de soare ce se furişa printr-o crăpătură dintre buticurile ce se aflau amplasate la nici doi metri de bar. Când aceasta se aplecă peste masă pentru a culege „rămăşiţele” lui Andrei, părul negru îi acoperi obrajii îmbujoraţi de căldură, iar înaintea ochilor tânărului, la câţiva centimetri doar, i se expuseră sânii mici, prizonieri în sutienul alb cu bretele de nylon transparent, ce aveau tentinţa să „evadeze” prin decolteul un pic vulgar. Parfumul ieftin de levănţică îl izbi în nări pe tânăr şi-l determină să deschidă mari ochii, pironindu-i în crăpătura fină şi delicată dintre sânii frumoasei barmaniţe, trimiţându-i gândurile pe un alt făgaş, un loc unde şi tânăra îşi avea rolul ei. Această tânără care, în doar câteva secunde, făcuse ca expresia feţei sale, până atunci serioasă şi îngândurată, să i se preschimbe în una de dorinţă şi uimire, dacă am putea să o numim astfel. O dorinţă dureroasă de a se afunda cu faţa în acea crăpătură atât de „vulgară”, „excitabilă” am putea spune. Cum de nu o văzuse până atunci? De fapt o văzuse, dar n-o văzuse aşa cum o vedea azi, cu picioarele subţiri, interminabile, ce ieşeau de sub fusta mini doar pentru a-i zăpăci pe cei ce le vedeau, cu talia ei subţire – părea atât de firavă, micuţă, cu toate că avea peste 1,70 metri, cel puţin aşa aprecie Andrei când o urmări din spate cum se îndepărta unduindu-şi uşor şoldurile înguste, discret, nu vulgar. Îşi propuse s-o cunoască, să-i vorbească, s-o invite la o plimbare, la o cafea… s-o… Dar dacă avea pe cineva? O fată ca ea nu putea fi singură. Dacă va fi refuzat? De fapt Andrei nu accepta eşecurile, deşi nu se putea lăuda că a câştigat de fiecare dată. Acest gând îi aduse o urmă de zâmbet pe faţă. Îşi bău berea dintr-o înghiţitură, ceva nelalocul lui pentru Andrei, şi se strâmbă. Aproape că-i ieşise pe nas. Se îndreptă spre bar, nu neapărat pentru a comanda alta, deşi şi acesta era un motiv, dar unul secundar, ci mai degrabă pentru a o aborda pe tânără, pentru a-i vorbi, pentru a o privi de-aproape, pentru… „O voi face simplu, fără ca ea să bage de seamă ce am în minte”. Va comanda, apoi cât timp aduce sticla, va scoate capacul… Dar nu. Era prea scurt timpul şi el avea nevoie de timp. Va comanda o halbă. „Va dura mai mult”, gândi el. Ajuns lângă tejghea, evită să o privească în ochi, deşi tânăra îi căuta privirea.
– O halbă, spuse el vizibil emoţionat.
În vocea lui groasă, bărbătească, masculină se simţi un tremur slab. Din timiditate? Greu de spus. Nu era un bărbat timid, poate mai degrabă din frica refuzului, a eşecului. Puţini ar bănui că ar putea fi timid un bărbat la 90 de Kilograme şi de 1,88 metri, bine legat, genul de „brânzar” autentic – cum erau numiţi bucovinenii ce trăiau la munte şi în mare majoritate se ocupau cu creşterea oilor. Cheagul acela folosit la producerea caşului, parcă îi „închega” şi pe ei, pe cei de la a căror masă zilnică nu lipsea mămăliga, laptele şi brânza de oaie sărată sau dulce – gen a la france. Aerul tare, curat ale văilor şi munţilor scoteau din pruncii acestora bărbaţi sănătoşi, zdraveni, închegaţi, roşii în obraji, neînfricaţi – nu de puţine ori au ocazia să dea nas-în-nas cu ursul. Nici femeile nu sunt mai firave, deşi frumoase, şi nici menajate de părinţii sau bărbaţii lor nu sunt. Te miri cât de bine ştiu a mânui toporul şi fierăstrăul mecanic sau a merge călare pe cal cot la cot cu bărbaţii lor, la pădure, taie oi şi le jupesc de piele fără nicio jenă sau milă… Ce mai? Aceasta este îndeletnicirea lor de zi cu zi şi o fac cu plăcere, afară de tandreţea şi dulceaţa de care ştiu să dea dovadă când vor. Să te ferească Dumnezeu să fii lovit de una dintre aceste bucovinence cu palma peste obraji, chiar şi din „dragoste”, dacă nu eşti unul de-al lor. Vei vedea stelele chiar şi în mijlocul zilei, precum fântânarul ce se afundă la peste zece metri în pământ.
– Nu prea pari în apele tale azi, spuse tânăra mecanic.
Andrei aproape că răsuflă uşurat, însă o făcu oarecum în sinele său. Aruncă o grea piatră de pe inimă. Îi uşurase misiunea şi nu numai că-i făcuse o simplă remarcă, dar chiar îl invitase la vorbă. Privirea ei umedă o spunea. Zâmbetul ei, chiar dacă foarte puţin vizibil, îl provoca, într-un fel.
– Mă frământă nişte gânduri, nimic serios, minţi.
– Vii des pe aici. Stai în zonă?
– Mda. Pe „Grigore Nicolai”, înspre Valea Adâncă. Ştii unde zic, nu?
– Da, da, cum să nu? Eu stau în Valea Adâncă.
– Ce frumos! gândi sau chiar o spuse cu voce tare.
Apucă halba de toartă şi sorbi o gură bună, apoi înlătură cu palma lui mare spuma de pe buze..
– Cum ziceai că te cheamă? o întrebă el încercând cât mai mult să pară indiferent.
– Alla.
Răspunsul ei fu scurt, dar nu lipsit de o umbră de zâmbet fugară. Alla. Un nume frumos. La fel de frumos ca şi ea. La fel de frumos ca şi raritatea lui.
– Eu sunt Andrei.
Simplu. Fără festivităţi, fandoseli, fără prea mult tam-tam, sărutări de mână, înclinaţii sau alte astfel de formalităţi de multe ori mult prea greoaie şi lipsite de lejeritate, de care Andrei făcea uz numai atunci când se afla în cercuri „speciale”. Era un început. Începutul unei relaţii? Nu se gândea atât de sus. Era mai degrabă începutul unei prietenii şi, dealtfel, tânărul avea deja o relaţie, dar Alla se deosebea de Mirela, nu numai prin fizicul ei înalt şi subţire – Mirela nu depăşea 1,60 metri şi era ceva mai plinuţă, nu în felul în care ai putea spune „grasă”. Ei bine, nu era aşa „sfrijită” ca Alla. Andrei zâmbi la acest cuvânt atât de familiar, dar fugar de această dată prin mintea lui. Se deosebea şi prin feţişoara ei un pic alungită, cu ochi negri şi părul acela ce-i cădea ca o draperie peste obrajii şi gâtul alb ca într-o pictură de Da Vinci. Mona Lisa? Nu. Faţa Monei Lisa este prea „vulgară”, pe când Alla nu avea nimic „vulgar” în chipul ei. Nimic ce să te arunce în alte direcţii. Poate un pic în gesturile ei, dar nici acestea nu puteau fi numite vulgare. Nu, nu… mai degrabă mândre, adorabile, Chicoteli… da, „chicoteli”, acesta era cuvântul potrivit, chiar dacă pare contrariu, dar el credea că sunt femei ce pot „chicoti” chiar şi prin gesturi, iar Alla făcea parte dintre acestea. Îndepărtarea părului cu degetele ei fine şi lungi de pe faţă era un fel de „a chicoti” nu neapărat de „a cocheta”, nu. Alla nu cocheta cu Andrei. Ea chicotea atunci când îl privea, când îi vorbea, când îi turna berea în halbă din dozatorul plin de bule de apă, rezultat al condensului dintre lichidul rece din interior şi căldura de afară de peste treizeci de grade, când se mişca pe după tejghea sau printre mese pentru a le debarasa, prin accentul ei atât de pur moldovenesc, nu acela de peste Prut, nu, ci acesta de dincoace de Prut, de aici, din România – deşi Alla era născută în Basarabia, într-un sat din Raionul Bălţi, nu mai avea nicio urmă de accent rusesc.
Făcuse liceul în Iaşi, iar acum urma cursurile Facultăţii de litere, dar pe timpul vacanţelor lucra la bar pentru a se întreţine. Tatăl ei murise în Războiul de Independenţă a Republicii Moldova, în 1992. De atunci, mama ei, rămasă văduvă la numai 28 de ani, îşi dedicase toată viaţa fetelor ei, Alla şi Bella (cum i se spunea surorii ei mai mici, Anabela). Nu se recăsătorise niciodată, deşi avuse suficienţi pretendenţi şi nu putea spune că nu dusese lipsa unei mâini de bărbat în casă. Nu-i fusese uşor cu doi copii mici, de 3 şi respectiv 6 ani. Chiar Alla o întrebase de câteva ori, acuma mare, de ce nu se căsătorise. Răspunsul ei era tot timpul acelaşi: nu avuse timp, ele două ocupându-i tot timpul, urmat de un zâmbet ce se dorea drăgăstos, dar nu-i reuşea tot timpul şi de cele mai multe ori era unul amar, un scâncet la gândul acelor vremuri vitrege de după război.
Andrei nu-i pomeni nimic frumoasei barmaniţe cu privire la gândurile ce-l frământau şi nici de Mirela nu-i spuse nimic. De fapt el nu găsea rostul unei astfel de destăinuiri. Mirela era departe, în Bacău, iar în ceea ce privea moştenirea, lucrurile erau clare: nu-l interesa, de fapt nu credea că el este adevăratul moştenitor. Se mulţumi să vorbească despre lucruri banale, cărţi sau filme şi chiar la un moment dat făcură şi un pic de politică, ca într-un final, la despărţire, Andrei să se ofere s-o conducă acasă, la ora opt seara, când aceasta ieşea din schimb, iar ea acceptase, nu fără un pic de împotrivire, cum de fapt i se cade unei fete virtuoase, ca să zic aşa deşi, în literatura contemporană este absolut absent acest cuvânt ce îl găsim mai degrabă la Balzac – cu toate acestea, unei femei îi stă bine virtuoasă.
Era o victorie pentru Andrei şi, cum victoriile trebuie sărbătorite, ţipate, strigate pe străzi, la vechile porţi ale cetăţilor, aşa cum strigau vechii profeţi, pe uliţi, fiindcă, nu-i aşa, nu ieşim întotdeauna victorioşi. Barul era non-stop – nu pentru că ar fi avut foarte mulţi clienţi pe timp de noapte, dar cei doi-trei jucături nocturni ce se perindau pe acolo pierdeau sume importante şi nici consumaţia pe care o făceau nu era una de lepădat pentru patron, un turc venit imediat după ’89 şi aciuat în Iaşi.
Ora 19 şi 15 minute îl găsi pe Andrei în acelaşi bar mizer, dar de această dată se aşezase la o masă cât mai apropiată de tejghea, cu un altfel de privire şi alte gânduri. O urmărea pe Alla de la locul lui, aproape nescăpând-o din ochi, cu o privire masculină, aproape tâmpă, sorbind, cu aceeaşi încetineală ce nu-l părăsea niciodată, din cafea. Alla era prea ocupată cu clienţii, aşa că nu avea timp să stea la vorbă cu el.
Din clipa în care părăsise localul, în după-amiaza acelei zile, şi până atunci, această „moldoveancă” îi răpise toate gândurile, uitând aproape cu desăvârşire de moştenire şi de misteriosul Vasile Florea. Aproape că-i înghesuise undeva într-un colţ al minţii sale, fără a avea puterea să-i mai scoată, iar Alla, această fată, cu ochii ei mari şi negri, cu părul buclat, cu buzele acelea nici prea subţiri, dar nici prea cărnoase, pe care culmea, avea o dorinţă aproape nebună să le sărute, să le muşte, să le umezească cu limba, cu buzele… Trăia aproape un „vulcan” de dorinţe, de sentimente „suprapuse”. O dorea – o dorinţă carnală dureroasă, irezistibilă – dar, în acelaşi timp, dorea doar s-o privească, să-i admire liniile perfecte ale trupului, ca pe femeia din „Bachanala” lui Tiziano. Acum o privea ca pe o „Majă” îmbrăcată, dorindu-şi să vadă şi versiunea „Majei” dezbrăcate, să-şi plimbe ochii pe trupul ei şi s-o mângîie cu privirea pe cea ce, în opinia lui, o întrecea în frumuseţe pe mitologica Atalanta sau Afrodita. De ce îi trezea această fată astfel de sentimente? O mai întâlnise până în acea zi de nenumărate ori, dar niciodată nu o dorise; niciodate nu-i răscolise în felul acesta sentimentele. Ce era cu el? Parcă-l vrăjise, parcă-i turnase pe gât un fel de „elixir al dragostei”.
Uitase de el, uitase de Mirela… Ah… Mirela… Trebuia să o sune şi uitase cu desăvârşire. Se ridică de la masă şi ieşi afară. Era mai bine să o sune acum decât să fie sunat el mai târziu.
– Alo!… Mirela?… Iartă-mă că nu te-am sunat mai devreme, dar am fost prins cu nişte treburi şi…
– Nu face nimic, se auzi vocea cristalină a Mirelei. E bine şi acum.
Andrei îi simţi parcă foşnetul buzelor schiţând un zâmbet.
– Da, da!
Era un pic fâsticit. Nu prea îşi găsea cuvintele, dealtfel trebuia să încheie şi discuţia cât mai curând posibil. Schimbul Allei deja era înăuntru şi dintr-un moment într-altul aceasta putea ieşi.
– Ăăă… Trebuie să închid, dar… ăăă… promit să te sun imediat ce ajung acasă. Acum… ăăă… acum sunt în oraş şi… şi e posibil să mă lase bateria… Deja m-a avertizat.
Ultima frază fu ca o răsuflare.
– Bine, bine. Te iubesc!
– Şi eu.
Acest „şi eu” fusese nesigur de această dată şi îl rosti nu fără dificultate. De ce? Ce i se întâmplase? Ţinea la Mirela. Era sigur de asta şi totuşi… Intră şi-şi reluă locul, dar şi faţa gânditoare, de această dată frământat de gânduri de o cu totul altă natură.
– Mergem!?
Alla i se postase în faţă, privindu-l fără ca Andrei să bage de seamă. Acel „mergem” îl făcu să tresară şi să ridice ochii mici, căprui, un pic chiar prea mici pentru statura lui herculeană. Îi zâmbi fetei, dar nu convinse. Fals, aş putea zice, doar pentru a-şi ascunde gândurile, şi nu pentru a-şi arăta vreo admiraţie pentru tânăra ce-l aştepta în faţa lui, în picioare, cu o poşetă ieftină, din pânză, dar drăguţă, pe umăr.
– Da… Sigur… Gata? încercă el să spună destul de repede, dând senzaţia unei uşoare bâlbâieli.
Se ridică de la masă şi-i făcu loc să treacă ea prima prin culoarul destul de îngust dintre mese. Afară, năduhul de peste zi nu se retrăsese. Clădirile încă fierbinţi erau precum nişte imense sobe din beton. Din ele izvorau valuri imense de căldură. Erau ca nişte acumulatoare ce întreaga zi s-au încărcat, iar acum îşi împrăştiau energia calculată în grade Celsius peste lume. Soarele îşi arunca ultimele raze roşii peste acoperişurile blocurilor.
Alla şi Andrei păşeau încet, urcând înspre intersecţia de la „Rondul Vechi” cu „Nicolina”. Între ei lăsaseră o distanţă destul de mică, dar suficient de mare pentru ca o pisică să treacă prin ea.
<< Moștenirea (fragment) 1, Publicat de Cezar C. Viziniuck, 28 septembrie 2013
