Zilele au trecut pe nesimţite. Traducerea mergea bine, iar Cristina se obişnuise cu condiţiile de trai din casa lui Lucian. Acesta îşi schimbase total obişnuitul său program. Dimineaţa lucra împreună cu Cristina la traducere, iar după masa scria câteva ceasuri, după care ieşea în sat, la cârciumă, unde, în faţa unei beri, asculta ce şi cum se vorbea.
Aşa făcu şi-n ziua aceea de aprilie când, în faţa unei beri autohtone, se trezi că un bărbat se aşeză pe banca lungă din lemn ce se afla de cealaltă parte a mesei din acelaşi material, mizerabilă şi plină de crestături făcute cu cuţitul. Chiar pe un colţ al ei era desenată o inimă străpunsă de o săgeată, iar dedesupt scria cu litere chinuit cioplite „Alex + Lucica”. Era Vasile Jigău. Vădit îmbătrânit, se sprijinea într-un băţ de alun. Era îmbrăcat cu o cămaşă albastră în careuri, iar în jurul taliei era încins cu un chimir lat din piele. Puse pe masă paharul cu băutură – o vodcă slabă pe care localnicii o numeau „Adio mamă” din cauza prostei calităţi.
– E liber, nu?
– Sigur.
– Nu ne-am văzut de mult, Luciane… Ai albit şi tu.
– Asta e viaţa.
– Mda… Aşa e… Al dracu’ viaţă! spuse cu amărăciune în glas. Ce-ai mai făcut?
– Nu prea multe.
Se lăsară câteva minute de tăcere stânjenitoare pentru amândoi. Lucian învârtea sticla cu bere, iar Vasile privea undeva dincolo de el, pe peretele căptuşit cu scândură ce cândva avusese culoarea roşie, acum tot coşcovit, al barului „Hic Bibitur”.
– Am rămas singur, Luciane… Singur cuc…
Sorbi din pahar, apoi plescăi satisfăcut de gustul licorii.
– Nu mai am pe nimeni, urmă el. Am îmbătrânit, puterile m-au lăsat, femeia a preferat ştreangul în locul meu la fel ca… Lili.
Ochii i se umeziră.
– Fata mea s-a dus… Mă întreb atunci când sunt treaz, ceea ce mi se întâmplă foarte rar, de ce pe mine mă ţine Dumnezeu… De ce?… Am vrut să-mi iau viaţa, dar sunt un laş… Nu am putere… curaj, aşa cum au avut ele… Am iubit-o pe mama Lilianei… A murit de cancer când Lili avea doar un an, iar pe Lili au crescut-o bunicii ei până s-au stins şi ei. Atunci m-am decis să o iau la mine… Mare greşeală am făcut că nu i-am spus Mariei, dar… m-am temut… M-am temut să nu mă părăsească, că nu o s-o iubească, că… Mare greşeală… Mare… Foarte mare…
Dădu peste cap şi ultima picătură din licoarea lui Bachus, apoi strigă cu vocea-i gâtuită:
– Dorele, vino-n-coa’!
Tânărul de la bar ieşi în cadrul uşii. Era obişnuit cu bătrânul.
– Îţi mai aduc un rachiu?
– Da, spuse acesta întinzându-i paharul gol. Şi o bere lui domnu’.
– Nu, mulţumesc. Mie nu, se grăbi acesta să spună.
– De ce nu. Bea o bere cu mine.
– Nu mai beau. Îmi ajunge. Mulţumesc.
– Bine atunci. Adu doar un rachiu, mai spuse Vasile şi îi întinse o bancnotă de cinci lei tânărului.
Acesta plecă şi se întoarse aproape fulgerător cu paharul plin.
– Am iubit-o şi pe Maria foarte mult, continuă Vasile. O adoram. Cu toate acestea, trebuia să muncesc. Nu ştiu să fac altceva decât oierit, iar în această îndeletnicire timpul alături de familie pe timpul verii e foarte scurt. Aceasta a fost marea mea greşeală, că am lăsat-o mult singură, pe ea, o femeie tânără, plină de… viaţă. Timpul acela pe care mi l-a furat munca nu-l mai pot întoarce. Acum sunt singur şi mă mişc prin el, oricât de repede, în orice direcţie, nu mai întâlnesc nimic… Vreau să evadez. Unde?… Nu pot… Pentru păcatul meu sunt condamnat la… viaţă. Pe Maria am iertat-o de atunci, dar oamenii n-au iertat-o. (Bău conţinutul paharului dintr-o înghiţitură şi comandă altul), au condamnat-o, au insultat-o. Pur şi simplu nu putea ieşi în drum de gura lor. Nu se mulţumeau s-o bârfească doar pe la spate, o insultau şi pe faţă. Îi tot ziceam să treacă cu vederea că se vor potoli, vor uita… A rezistat săraca doi ani, dar într-un final a cedat şi m-a lăsat singur.
Îşi şterse cu mâneca murdară a cămăşii cîteva lacrimi de pe obraz apoi continuă:
– Timpul acesta gol pe care-l parcurg, mocnit, plictisit, disperat îl simt nefolositor, mă rog, ca o… carceră. Mă zvârcolesc, pereţii se strâng, mi se sleiesc puterile. Viaţa arde dar nu mă încălzeşte…
Începuse să nu mai vorbească clar. Aburii alcoolului îl doborîră. Lucian îl ajută să ajungă acasă. Locuia într-un bordei ce se afla pe locul unde înainte acesta îşi ţinea oile. Vânduse tot, iar noul proprietar îi îjghebase la repezeală o cameră din bârne unsă cu lut şi aruncase, mai mult de ochii lumii, nişte var pe pereţi. Ca sobă, avea un godin din tablă. Îi garantase şederea acolo până la moarte. Nu-i dete bani pe casă. Îl ținea de mâncare, lemne, ţigări şi băutură. Lucian îl aşeză pe patul acoperit cu o pătură ruptă. I se făcu milă de el. Își dete seama că acesta de fapt nu mai trăia. Era doar un simplu cadavru mișcător, ce încetase demult să se mai simtă viu.
– Lili te-a iubit foarte mult. Să n-o uiţi niciodată! mai auzi Lucian înainte de a închide uşa din scândură a bordeiului.
Nu avea cum s-o uite. Lili rămânea o rană, necicatrizată încă, pe inima lui.
Ajuns acasă, o găsi pe Cristina așteptându-l cu masa pusă. Între ei se înfiripase o mică idilă, sau poate mai mult. Oricum, de ceva vreme trăiau împreună ca doi iubiți.
Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuck: agata.ro/umbre-fantomele-trecutului
