Șezând pe o bancă de lemn, sub un măr înflorit, privind cerul de foc, doresc tuturor să vă lasați purtați de armonia naturii, de pacea sfârșitului de zi, să auziți în depărtare larma satului românesc, să simțiți în aer fumul focului din vatră. Ici colo câte un câine hămăind să auziți…
Să simțiți cum toată suflarea se retrage la odihna binemeritată, după o zi plină de viață… Să vă lăsați purtați de amintirea copilăriei și de pacea colțului de rai numit Acasă.
Doresc tuturor toate acestea șezând pe o bancă de lemn, sub un măr înflorit, și privind cerul cu soarele la asfințit. Mă las purtată de gânduri, mult mai departe, undeva în trecut….
Șed pe prispa casei înroșită de purpuriul apusului, când pe pereți se ivesc discret umbrele calme ale înserării. Din cotețul lui, câinele Lăbuș scâncește a foame, deși nu este vremea cinei lui. Găinile se cațără una câte una în salcâmul bătrân, din mijlocul curții cârâind încetișor, obosite de alergarea și râcâiala de peste zi, cu gușile pline de boabe. Porcul, tronând în culcușul lui, își așteaptă, grohăind când și când, tuciul lui cu mâncare caldă. Caprele își dau laptele rumegând frunze fragede și dulci de porumb la iesle. Peste sat se lasă umbra înserării atât de leneș și, odată cu ea, pacea. Undeva departe, la o biserică din sat, se aude clopot bătând rar. ”Cineva a murit.” apare gândul. ”O fi fost bătrân? Femeie sau bărbat?” Veștile acestea se află de regulă a doua zi: ori vine vreo femeie dis de dimineață și-i anunță pe bunici, ori la sfatul de la drum. Clopotul nu mai bate.
Totul amorțește tăcut. Animalele sunt gata potolite de foame, femeile pe la vetre mestecând mamaliga-n tuciul de pe pirostrii. Bărbații încuind toate acareturile si animalele la locurile lor.
Bunica este în bucătăria de vară. Eu nu mă duc s-o ajut în seara asta. Stau aici, pe prispă, privind cum soarele se îndreaptă calm spre linia orizontului. Deși devreme, bunica mă strigă să merg la masă. Nu mi-e a merge acolo. Sunt urechelnițe și mi-e frică de ele. Totuși, ca în fiecare seară, îmi fac curaj și mă duc. Privesc în jurul meu bucătăria aceea simplă de vară, cu pământ pe jos. Vatra, în care mai mocnește focul, se află într-un colț al încăperii, sub coșul mare cu policioară, masa joasă rotundă tronează în mijlocul bucătăriei, pe care mămăliga aurie și aburindă așteaptă pe tocător. Străchinile, trei la număr, cu lingurile de lemn alături, așteaptă cuminți ca bunica să le umple cu laptele de capră proaspăt muls.
Mă așez pe scăunelul făcut de bunicul meu pentru mine, lângă vatră, și încep a mânca fără grabă.
În amurgul ăsta n-am mai asistat-o pe bunica la muls, cu toate că îmi place să stau pe vine lângă ea și să văd și să ascult sunetul jetului de lapte cum izbește cu presiune strachina adâncă. Mă gândesc la amurgul de ieri și de alaltăieri și de răsalaltăieri… Parcă văd în fața ochilor spuma care se formează și mi-e dragă capra noastră albă. Mi-am întins mâna și-i mângâi ugerul. A simțit atingerea mea delicata, mână străină. Și-a întors blând capul către mine, mehăind încetișor. M-am ridicat în picioare s-o scarpin între coarne. Cu botul umed mă mirosea. Miroseam a laptele ei. Miros a iezii ei care nu mai sunt. Și țipă după mine de fiecare dată când mă îndepărtez. Bunica rămâne de obicei în urmă. Ia puțină spumă de lapte din strachină, apoi face cruce pe spinarea caprei cu spuma laptelui. Mereu mă minunez când face acest lucru. Mereu pun aceeași întrebare: ”De ce faci, buni, așa?”. Ca de fiecare dată, răspunsul ei vine târziu: ” Să nu se deoache, maică! Să dea lapte bun mereu!”
Zâmbesc amintirilor mele. Brusc, realizez că am terminat de mâncat felia de mămăligă tăiată cu ața de bunicul. Întind mâna, mai iau o bucată de mămăligă. În strachina golită de lapte își face apariția o felie de brânză albă, untoasă, suficient de sărată, plăcută la gust. Îmi fac un bulgăraș din mămăligă și puțină brânză, din care, apoi, mușc cu poftă. Bunica se amuză mereu când mă vede făcând bulz. De data asta, brânza nu se mai fărâmă să cadă din bulgărele auriu. Mănânc cu poftă.
S-a lăsat înserarea. Am mâncat bine, ușor si sănătos. Dar parcă aș mai lua un bulz. Bunica știe că seara nu mănânc altceva cât stau la țară. Așa că îmi face ea bulzul și-l așează în strachina mea. Mă uit lung la bolul acela micuț de lut cu modele verzi și albe pe un fond maro. Îmi place mult. Și lingura mea mică de lemn. Îmi place simplitatea acesta în care am crescut. Mă legăn ușor a răsfăț cu scăunel cu tot. Cu coada ochiului îl văd pe bunul cum mustește a râs. Sunt bobocul lui de rățișoară. Așa mă alintă el… și eu mă alint pe lângă el. Mă uit la strachioara mea și lingura mea de lemn.
Ascund aceste momente și imagini adânc în sufletul meu. Gândesc că este multă treabă de facut la țară și mă întreb: ”Cum se vor descurca bunicii fără mine dupa ce o să plec iar la oraș?”.
Îngândurată, am mâncat și al doilea bulz și mă ridic de la masă. Beau apă dintr-o cană mare de lut și zic: ”Sărut-mâna pentru masă, buni!”. În graba copilăriei, fug pe prispă, prin ușa făcută de tata între bucătăria de vară și restul casei. Mai am timp să mai văd o geană firavă de lumină mijindu-se din culcușul soarelui, semn că încă mai are un ochi ușor deschis și să-i șoptesc: ”Noapte bună, soarele meu!” și geana de lumină dispare.
Noaptea se lasă peste satul în care doar câinii mai hămăie pe ici pe colo, prin vecini.
