Aruncă-mi draga mea,
aruncă-mi pe sicriu
un bulgăre de poezie!
În loc de lutul greu
şi lipicios ca un limax,
ca o năpârcă, aruncă-mi tropi
şi rime, şi măsuri, şi ritmuri.
Aruncă-mi, draga mea,
un bulgăre de poezie
să se sfârâme-n tropi,
dar mai ales într-o metaforă
obscenă – moartea mea!
Să crească muşuroiul dolofan;
mormântul – el –
mormântul meu;
din rădăcini de stânjeni
ce-şi trag prin capilare tropi
şi rime, şi măsuri, şi ritmuri
de prin poemele din preajmă,
acoperite cu bulgări de uitare.
Iar dacă timpul, spaţiul
se vor curba
într-o einsteiniană logică,
(poate ilogică),
voi reveni din humă,
din propria-mi cenuşă,
să-ţi număr silabele din versul
(dacă-ţi este versul)
endecasilabic ori alexandrin.
Şi-apoi,din versul alb,
să-ţi număr silabele
(accentuate şi neaccentuate)
fără rimă.
Doar ritmul, ritmul nesincopat
va bate-n altă clipă.
