-Bună, Florico! Ce mai faci?
-Ce să fac, îmi pregătesc zestrea, că la toamnă mă mărit!
-Da, nu-i rea ideea. Ai deja 15 ani! Ştii ce? Dă-mi puţin cartea de FIZICĂ şi , dacă nu-ţi mai trebuie, foarfecele!
-Cartea ţi-aş putea-o da, cu foarfecele mai am ceva treabă. Dacă vrei s-aştepţi…
-Aştept, sigur c-aştept. De altfel n-o să stau nici eu degeaba. Îmi dai cartea şi mai… studiez şi eu câte ceva.
Între timp, din odaia alăturată, Viorica i-aduce fizica.
-Ţine, Dio! Numai să nu zică ceva mămică-ta!
-Nicio grijă, îi răspunde plin de siguranţă băiatul.
Înserarea alunecă liniştit peste sat, fugărind şi din casă ultimele raze de lumină. Dio ţine cartea în mână, dar ochii urmăresc trupul de şarpe al fetei. Viorica lucrează la o carpetă: n-are nevoie de foarfece decât rareori.
Stătea în faţa lui Dio, pe pat, cu picioarele strânse sub ea. Din cauza grabei cu care lucra, să n-o prindă întunericul, rochia i se ridicase mult deasupra genunchilor, lăsând pradă ochilor băiatului pielea arămie a şoldurilor. Privirea ameţită încerca s-o dezbrace, însă realitatea care-şi ţipa prezenţa alături n-o lăsa!
Florica, simţind privirea materializată cum încearcă să-i smulgă rochia, o apucă cu amândouă mâinile şi-o trase cât putu de jos!
La un moment dat, privirile celor doi se ciocniră, sfărmându-se în bucăţele mici: albastre şi căprui! Literele din cartea de fizică semănau toate cu ochii căprui ai fetei. Iar cruciuliţele din carpeta fetei aruncau fulgere albastre ca ochii lui Dio.
Aşa trecu prima veşnicie: pândind!
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (22)
