De când a început anul 2014, toată populaţia ţării este întoxicată prin mass-media, zi de zi, noapte de noapte, dimineaţă de dimineaţă, seară de seară, de luptele politice interne de pe scena socială a vieţii noastre mioritice. Nu ştim cum este la alţii, de altfel nici nu ne prea interesează, dar noi am început să fim confuzi, să nu mai înţelegem nimic, să ne dăm cu stângul în dreptu’, cu dreptul în stângu’, cu faţa în dos şi cu dosul în faţă, ca la un spectacol de gală de la circul de stat. Totuşi, în percepţiile noastre rămâne o excepţie, una importantă, chiar fundamentală. Din toată tevatura asta ştim că în spatele acestor reprezentaţii desuete, de la nivel înalt, mediu şi mic, tronează o molimă tipic naţională: lăcomia.
Cu siguranţă că nu spunem o noutate, dar în ultimele două decenii acest cuvânt a fost şi este ocolit cu bună ştiinţă, ne facem că nu-l recunoaştem, sau îl ocolim, din vocabularul cotidian am eliminat substantivele „rapacitate” şi „voracitate”, ca să nu jignim, doar suntem nişte delicaţi, şi totul e spectacular şi duios. În neliniştea şi iritarea noastră zilnică am dezlegat însă un itinerariu al lăcomiei, care nu începe de sus în jos, ci, respectând proporţiile, invers, de jos în sus.
Aşadar, cu toate eforturile ziariştilor de a transforma o informaţie în ştire bombă, vestea privind cererea deschisă a unei învăţătoare către părinţi, ca aceştia să aducă mai mulţi bani pentru cadouri, nu a impresionat pe nimeni. Nici măcar nu a fost subiect de analiză şi dezbatere la mesele de întâlnire a pensionarilor bunici. Explicaţia e simplă: nu e nicio noutate! Doar un tată înţelept a zis: „Îl felicit pe acel părinte care a înregistrat-o pe învăţătoarea lacomă şi a făcut totul public. A riscat soarta copilului aflat în clasa ei!”.
Acum 21 de ani. şi noi am fost într-o situaţie similară. Băiatul nostru se afla în clasa întâi. Cu o lună înainte de prima lui serbare de Crăciun, vine acasă cu un mesaj de la dna învăţătoare. Titlul mesajului era acesta: „Către Comitetul de Părinţi al clasei I A. Informare”. Apoi pe coala de hârtie scria negru pe alb: „Fondurile care se vor strânge pentru cadourile de Crăciun trebuie să acopere contravaloarea unor obiecte de maximă urgenţă şi necesitate: 1 fier de calcat, 1 storcător de fructe, 1 mixer, 1 aspirator, 1 set complet de tacâmuri şi farfurii, 1 cafetieră, 1 prăjitor de pâine”. Reacţia noastră a fost simplă. Am întrebat: „Învăţătoarea fiului e tânără? Se căsătoreşte şi nu are trusou?”. Răspunsul a venit imediat: „Are 53 de ani şi trăieşte cu al doilea soţ de câţiva ani”.
Nu am onorat solicitarea învăţătoarei cu niciun ban. În schimb, ca să nu fim etichetaţi măgari, prost educaţi şi fără recunoştinţă, am ambalat într-o pungă de cadouri seria de Opere complete Marin Preda, editată de Academia Română.
Atitudinea „doamnei” a fost pe măsură. Doar note de trecere. La „contribuabilii” listaţi, numai note de 10,00. Pe vremea aceea nu se puneau calificative.
