Domnul Francesco Sisi

Publicat de Ştefan Serşeniuc, 3 noiembrie 2013

Domnul Sisi Francesco lucra de la 18 ani la Regionala Căilor ferate. Acum avea 68 de ani, socotiți și voi și o să vă dea 50 de ani. 50 de ani bătuți pe muchie. Lucra de luni pînă luni, duminică și sâmbătă incluse. Şapte zile din șapte. La început i-au zis că locul de muncă e ăsta, vrei nu vrei, așa se lucrează. Dacă ar fi trebuit să angajeze o a doua persoană, ar fi trebuit sa împartă și salariul în doi. Salariul era mic, nu convenea să-l împarți cu nimeni. A acceptat. După vreo doi ani, a cerut și el o zi de concediu, că-i murise soacra. „A, dar dacă pleci tu cine rezolvă lucrările tale, ar trebui să angajăm pe altcineva și, știi doar… salariul se împarte” fu răspunsul . De 50 de ani nu a avut o zi liberă, de cinzeci de ani nu s-a îmbolnăvit, nimic. Nu-l mai deranjau nici anii bisextili, când lucra o zi în plus. Oricum, ce mai contează! Domnul Sisi Francesco ar fi vrut să schimbe serviciul ca să poată să stea și el cu nevasta măcar o zi. Nu l-a schimbat pentru că-i trebuiau bani. Întîi un fiu și după asta o fată și banii nu ajungeau niciodată. Bani la grădiniță, bani la școală, bani că se însoară, bani, bani, bani! Acum nici nu ar mai vrea să schimbe. Nici cererea de pensie nu a făcut-o. Oricum după 50 de ani de lucru, unde te mai duci, ce să faci? Mergi înainte, așa, ca măgarul cu morcovul agățat în fața nasului. Munca lui Sisi Francesco nu era grea, dar nici simplă. Trebuia mereu să fii atent. În fiecare dimineață, cînd începea programul, îl așteptau 231 dări de seamă de la fiecare gară din subordine. 231 de hîrtii, fiecare cu problemele întâlnite în ziua precedentă, în gara respectivă. El o citea cu atenție și, dacă problemele erau rezolvate correct, semna și punea hârtia în vraful din stânga, dacă nu, în dreapta. În fiecare zi, 231 gări cu tot atâtea probleme. În fiecare zi. În fiecare zi. Alea bune le semna Sisi f. , sau cum îl chemau colegii, Sisif.

Azi, de dimineață, șeful său a intrat în birou și i-a zis că a cam venit vremea să meargă în pensie.

De vreo câteva zile colegii vorbeau pe la colțuri că șeful ar fi vrut să angajeze și pe ultimii săi nepoți. Încet, încet a adus pe sora lui, pe frați, pe copii și acum pe nepoți. Vorbeau, tot ei, colegii, că în locul lui Sisif vor să angajeze două persoane, și nu una ca pînă acum. Cei doi nepoți, ultimii. Adică el, vreme de 50 de ani a lucrat singur, de luni pînă luni, fără concediu, fără nimic și acum, dintr-o dată, angajează doi.

Sisif simțea că i se urcă sângele la cap, era pentru a doua oară că se enerva la servici. Prima a fost cînd a cerut o zi liberă și l-au refuzat.

Se calmă, se ridică de la birou și se duse în biroul șefului. Întrebă direct, fără ocol, de când să se pregătească pentru pensie, care-i termenul.

„Mă bucur – îi răspunse surâzător șeful – că ai înțeles imediat despre ce este vorba, mă bucur că nu m-ai constrâns să folosesc metode mai dure cu tine, ai fost mereu un angajat de nădejde. Uite, eu zic că de la sfârșitul lunii ai putea elibera biroul, să zicem că de pe întâi ale lunii viitoare poți pleca liniștit.”

Mulțumesc, a răspuns repectuos Sisif.

De pe scaunul din biroul său privi calendarul de pe perete. Azi e 21, mai sunt exact 9 zile. Pe 29, ca în fiecare lună, e zi de plată. Mai are 7 zile că să pregătească totul perfect. De fapt, totul era pregătit perfect de câțiva ani, îi lipsea doar curajul. Acum îl avea.

Cu o zi înainte de pensie, în ziua de salar, va da lovitura.

Are dreptate moşul ăsta, cum îl cheamă? A, Sisif. Are dreptate.

De ce să nu profit, de ce să nu pun mâna pe o parte din bani și să dispar.

La naiba, sunt 6 valijoare pline cu bani. Fiecare cu salariul muncitorilor de pe o zonă. 6 zone, 6 valijoare. Înăuntru, cam aceeași sumă, cam 250.000 de euro. Cu banii ăștia ar putea sta liniștit pentru o bună perioadă de timp. S-ar stabili undeva prin America de Sud, ar cumpăra o căsuță și ar deschide un local ceva, vreo bodeguţă, și ar trăi liniștit până la adânci bătrînețe.

Moşul sigur vrea și el partea lui, sigur vrea 50 la sută. Asta ar fi 125.000. Cam mult pentru unul care nu riscă nimic.

Ha! Moșul stă la birou și-și face hârtiile și el riscă și să facă jumi-juma. Şmecher moşu, ce dacă a fost el cu ideea, poate că până la urmă îi venea și lui, ce el e mai prost? Așa o să facă, o să înlocuiască una dintre valijoare plină cu bani cu cea pe care i-a dat-o moşu. Nu știu de unde a găsit-o, dar e identică. Culoare, mâner și mai e și julită și veche , precum cele pline de bani. Deci recapitulăm. Ăia cu mașina blindată de la bancă aduc cele 6 valijoare și le lasă în camera de așteptare. Eu duc câte două în blindata căilor ferate – aici deja am valijoara de la Sisif. Trei drumuri, în total 6 minute. După ce le-am încărcat, în loc de 6 o să am 7 valize. Una cu hârtii tăiate din ziar și cam de aceeași greutate cu aia originală, așa cum m-a învățat moşul. Tre’ să meargă, nu are cum să nu meargă. Le duc la fiecare zonă, șase drumuri, ei le pun în seif și nu deschid valizele până a două zi cînd e zi de salar. Eu între timp o șterg, iau avionul și dispar în Argentina sau mai știu eu în ce țară sud americană. Franco era băiatul directorului, l-au angajat acum vreo 5 ani. Treaba lui era să ducă dimineață niște hârtii în bancă și salariile cu mașina blindată. O dată pe lună. Era tânăr, o fi avut vreo 25 de ani, plin de el, iar toți se purtau cu mănuși albe cu el, pentru a intra în grațiile tatălui său, ale șefului.

-Franco, eu plec la sfârşit de lună, plec în pensie. Îmi pare rău că nu mai rămân aici, știi, mă simțeam bine aici, după 50 de ani.

-Nea’ Sisife, nu te năcăji, și mie îmi pare rău, dar dacă șefu’-tata a zis că tre’ să pleci, atunci așa o fi.

-Îmi pare rău că nu ai făcut ceea ce am vorbit, îmi pare rău că, uite acuma că știu că-s asigurați, nu ai luat o valijoară cu bani.

-Adică cum asigurați?

-Ce dispare plătește asigurarea, dispar banii, nimeni nu pierde nimic. Că de ce plătește șefu’ în fiecare lună asigurarea?

-Aha! deștept șefu!

-Mai avem o ultimă șansă, acum la sfârșit de lună, ultimul sfârșit de lună, după aia, gata plec la pensie. Uite, am și valijoara cu mine, aia de-ți spuneam eu, aia la fel ca cele pe care le duci tu la fiecare zi de salariu.

-Fii fără grijă, că deja m-am gîndit. Sunt hotărât, acționez.

-Ești sigur? Vezi că nu-i treabă ușoară, îți trebuie sânge rece.

-Nea’ Sisife, nu-ți fă nicio problemă. Am zis că fac, atunci fac. Da’, ia zi-mi, cât vrei matale, cam cât vrei?

-Ei, că doar nu ți-oi cere jumătate, că ce, eu stau cu fundul pe scaun și tu riști, dă-mi și mie 20-30.000. Ce zici?

-OK, bate palma!

Franco se îndepărtă zâmbind satisfăcut. S-o creadă el, moşu că o să-i dea ceva. Cum mă văd cu valiza cu bani, cum „via”! În Argentina. A! mâine mă duc să-mi iau bilet.

Sisif se uită prin geamul din birou cum se îndepărtă Franco cu valijoara pusă într-o pungă ca să n-o recunoască nimeni. Era convins că Franco, odată ce pune mâna pe bani, n-o să-i dea nimic.

După ce nu-l mai văzu, deschise uşiţa de la biroul său și zâmbi din colțul gurii la cea de a doua valijoară.

Acum vreo 10 ani, când a dat comandă de valijoare, la indicațiile șefului a cumpărat două în plus. “Ia măi Sisif două în plus, că nu se știe niciodată, una se rupe, una se pierde, îi zise șeful, ce, trebuie să mă gândesc eu la toate?”

Vreme de zece ani, la fiecare salar, intra în sală cu valijoarele și schimba cîte una, cât încă erau goale. Şi le-a rotit așa , astfel încît au îmbătrinit împreună.

Păreau toate folosite.

Opt valijoare identice! Şase în așteptarea zilei de salar, una la Franco și una la el.

Poate că, obişnuit să planifice și să rezolve la perfecțiune totul, Sisif o reuși și de această dată să nu se dezmintă.

Totul decurse liniar, fără nicio problemă, fără un punct culminant, totul conform planificării. Franco, văzut de la gemulețul de la camera cu valijoarele, părea hotărât și cu sânge rece. După ce cei de la bancă au adus cele 6 valijoare, Franco, de pe cealaltă ușă intră și, câte două, câte două, duse cele 6 valijoare în blindată. Chiar de la primele două îi făcu din mână, știa că Sisif era în spatele uşii de sticlă ce dădea în birou la el. Îi făcu din mână în semn de adio și scoase din buzunar o hârtie și o lipi de geam, astfel încât să se poată citi dinăuntru. Pe hîrtie era scris ceva. Se apropie și citi „o parte din bani e pentru mine iar restul e pentru voi, eu plec în Argentina, salută-l pe tata! Franco”.

Zâmbi și-i făcu și el din mână. Franco ieși cu primele două valize. Sisif îl privea imobil de la fereastră. Două minute. Două minute lungi, parcă prea lungi. Să se fi întîmplat ceva afară? Să fi dat greş Franco? Sper să nu fie cineva sau ceva care să împiedice toată operația. La naiba, îmi pare că au trecut mai mult de două minute. Curios, nu era emoționat, pulsul îi era normal, părea că a așteptat momentul ăsta pentru cincizeci de ani. Cincizeci de ani, incluse sâmbetele și duminicile. Câte zile or face, câte ore, câte minute? Franco, sigur pe el, intră și, fără să privească geamul de sticlă, înșfăcă și al doilea rând de valijoare. Ieşi pe ușa ce dădea la blindată. Exact în momentul în care se închidea ușa, el, Sisif, intră și înlocui una din valizele pline cu bani cu a opta, cea care era închisă în birou la el. Înlocui valiza cu bani cu cea identică, dar plină cu hîrtii de ziar. Închise ușa în urma lui, ascunse valiza cu bani în birou la el și se întoarse la ușa de sticlă. Franco intră și luă ultimele două valize. Una cu bani și alta cu fâşii de ziare, lăsată de Sisif.

Mâine era ultima zi de servici. Mîine se termina cariera sa de angajat. Ultima zi. Închise mapa cu lucrările de pe ziua respectivă. Puse totul la loc, închise cu cheia, ca de obicei, dulapul cu lucrurile sale personale, unde erau și banii, și plecă. Pe mîine, îi zise zâmbind valizei.

Dacă noaptea e făcută pentru dormit, el dormi rău.

Dimineață se bărbieri, se îmbrăcă așa, mai de lux, căci era ultima zi de serviciu.

La birou, totul era rămas ca ieri. Banii în dulap și hârtia lăsată de Franco lipită de geam. Rutina de toate zilele îi consumă timpul pînă pe la ora 12. După, ridică receptorul telefonului, formă interiorul directorului și-i ceru permisiunea să se ducă la supermaket să retragă sandwishurile pe care le-a comandat. Cu ce ocazie? îi zise șeful, e ziua ta? Nu, plec în pensie, nu vă aduceţi aminte? A, da! uitasem.

Dar vezi să nu se mai întîmple, să nu mai pleci de la servici în învoire! Dacă a glumit sau nu șeful, asta Sisif nu a priceput, dar nici nu-l interesa prea tare.

Când se întoarse cu gustările, era ora 2. Sandwishurile din prima sacoșă le puse pe masă în ordine, iar în sacoşa rămasă goală răsturnă banii. Se întoarse la mașină, lasă banii și luă cea de-a doua sacoşă cu gustări și sucuri. Când termină totul de aranjat, anunță șeful că poate să vină și întrebă dacă permite și celorlalți angajați să-l onoreze cu prezența lor.

Se întreba, văzând toată masa de colegi mâncând înfometați, dacă erau sinceri cu urările de viață lungă, de pensie infinită sau mai știu eu ce fraze tâmpite, sau erau numai înfometați. Își răspunse că sigur erau sincer înfometați și-i păru îndeajuns ca să zîmbească la toți.

Primul care văzu bilețelul începu să râdă. Zise: “ia ascultați”:

„o parte din bani e pentru mine iar restul e pentru voi, eu plec în Argentina, salută-l pe tata! Franco”

Toți râdeau, pînă și Sisif. Şeful râdea și el. Deștept Franco ăsta, ziseră toți în cor, ca să-l măgulească pe șef. Adică cum? Ce vrea să zică? le-au trebuit cam vreo zece minute până să înțeleagă că era probabil ca Franco să fi dispărut cu o valiză cu bani.

Poliția apăru cam în jumătate de oră de la descoperirea bileţelului. Nimeni nu se mișcă, nimeni nu pleacă din clădire, astea au fost primele ordine date de căpitan.

Au telefonat pentru început la filiale, să deschidă valijoarele. Salariile se dădeau la sfirşitul programului și era ora 4, mai lipsea o oră pînă la plată.

La ce-a de-a treia și a șasea filială în valize doar ziare, de bani nici urmă.

Tensiune maximă. Bineînțeles că Franco nu era de găsit, la telefon nu răspundea nimeni. Vecinii ziceau că a plecat de ieri seară cu două genți și o valijoara mai mică.

Primul la interogatoriu a fost șeful. Subalternii, în așteptarea lor, deja erau împărțiți în două tabere. Cei care continuau să-l pupe’n fund pe șef și cei care deja îl acuzau de complicitate cu Franco, fiul său. Haita de lupi deja se împărțea în două și-și alegea liderii.

Nu a văzut nimic suspect? Hârtia e de ieri, că stă lipită pe geam, cum de nu a văzut-o? Crede că șeful său ar fi putut coopera cu fiul, văzând lipsa de siguranță în transportul banilor? nu i-a mai povestit nimic Franco, ceva ciudat, vreo ceartă cu tatăl său, ceva suspect? Cam astea au fost întrebările. Oricum, sunt departe de adevăr, gândea Sisif, e greu să fii polițist, e greu să faci un puzzle fără piese și fără să știi care-i desenul final.

După, au percheziționat și clădirea, dar fără tragere de inimă, ori pentru că-și imaginau că banii nu erau aici, sau pentru că era cam târziu.

Era vreo 11 seara.

Acasă, ascunse banii, intră în bucătărie și-și turnă un pahar de vin. Cu siguranță, ultimele două zile au fost cele mai excitante și mai frumoase din viața lui. Nu știu dacă a meritat să aștept cincizeci de ani, dar oricum sunt satisfăcut.

Cine spunea că noaptea-i făcută pentru a dormi avea mare dreptate!

L-a sculat ţârâitul telefonului.

Domnul Sisi Francesco? Da, cine întreabă? E căpitanul de poliție de ieri seară. Ar putea să se prezinte de urgență la birou?

Ce s-o fi întîmplat? Ce naiba s-o fi întîmplat? De ce-l cheamă? L-or fi găsit pe tontul ăla de Franco? Sigur i-a spus că eu l-am învățat ce să facă și cum să facă.

La naiba! Era prea frumos și prea simplu să fie adevărat. După 50 de ani de muncă cinstită cum naiba s-a gândit el să facă așa ceva. …Acum, la 68 de ani, ce rușine, să-l bage în închisoare.

Domnule Sisi Francesco, îi zise apăsat căpitanul, până la rezolvarea cazului, vă rugăm să vă continuaţi munca. Înțeleg că sunteți în pensie, că e prima zi de pensie, dar având în vedere că lucraţi într-un serviciu de interes național, vă rugăm să rămâneţi la servici pînă la rezolvarea cazului. Noul director este domnul M.N., vechiul director este în arest preventiv pentru neglijență în serviciu și nerespectarea normelor de lucru cu bani și valori.

A crezut că-i cade cerul pe el.

…Oricum, acasă ce făcea, ce ar fi putut să facă după 50 de ani de muncă ?Unde să se ducă?

Deschise dosarul și reîncepu…


Ştefan Serşeniuc

Curriculum vitae* Ştefan este născut în 1966 în ultima zi din zodia Leului, deci deja cu porniri feciorelnice, în Suceava. Odată cu rebotezarea regiunilor în judeţe ia calea pribegiei, semn ce-l va dura toată viaţa şi se stabileşte cu părinţii la Botoşani. Frumos oraş. La Şcoala 11, renumită pentru premiile de la Olimpiade şi alte întreceri hărniceşti, reuşeşte cu chiu cu vai să ia o menţiune gradul trei într-un an în care doi dintre cei mai buni ca el se absentează. Ştefan face parte din ultima generaţie care nu dă treapta întâi, astfel încât este acceptat cu brio la Laurian, liceu vechi şi cu tradiţie. Aici, devenit utecist pe motiv de vârstă şi reuşeşte să nu aibă prea multe probleme de învăţătură. Unica corijenta, pe motive de neseriozitate, o are la limba română. Acest lucru îl va marca toată viaţa. Neseriozitatea! Imatura înclinaţie către mecanică, ştia să folosească şurubelniţa, cheia franceză şi alte unelte de profil, o determina pe mama să îl împinge către Facultatea de Mecanică, Iaşi. Aici i se dezvoltă multe calităţi nefolositoare. Băutura, fetiţele, chiulul de la şcoală şi mâncatul gratis la cantină. Singurul lucru util pentru Ştefan, în această perioadă, a fost că s-a însurat din dragoste şi lucru curios, nevasta lui îl mai suporta şi astăzi. Profitând de balamucul revoluţionar, Ştefan, entuziasmat, se lăsă de studii şi începe să încerce să facă bani. Taximetrist, tâmplar, barman, reprezentant de vânzări sunt câteva din meseriile la care rând pe rând a renunţat. În Italia a intrat clandestin exact când America pierdea pe rând cele două turnuri gemene. În treisprezece ani cât a durat şederea sa, Ştefan a făcut mulţi prieteni şi tot atâtea meserii. Îngrijitor de bătrâne, şofer, macaragiu, magazioner. Îndrăgostindu-se de cea mai frumoasă ţară din lume, amicul nostru se capătă cu o cetăţenie cu care se mândreşte mult. Mult. Dar cum criza bântuie prin toată Europa, Ştefan speriat părăseşte continentul, atras de miracolul Canadei. Miracolul a durat trei zile, respectându-şi definiţia de miracol. Nu închei fără să vă spun de activitatea sa de prozator. Scurt. Prozator scurt. A scris în jur de 50 de poveşti, mai toate optimiste şi zâmbitoare. Unele tratează prostia, altele sexul şi altele pe amândouă la un loc. Altele nu. Un lucru îmi pare interesant la ele, la texte, personajele îmi par cunoscute, toate... O fi pentru că sunt obişnuite, comune, nu au nimic extra. Lectura plăcută! Ştefan Serşeniuc *erată. Între timp a scris si câteva poezii. Nu multe.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 645