Etern eterul mă înconjura
şi-ntregul univers
citea din carte.
Eram în fiecare-atom
şi nu era
pe nicăieri aproape ori departe.
Ca funigeii, foi rupte printre
căi lactee
zburau, oprindu-se prin galaxii
cu stele.
Mă cuprindea un dor
de ducă după ele,
cercam să plec spre-acel necunoscut,
dar pe pământ
mai aveam treburi de făcut.
Visam…
Visam c-aproapele de lângă mine
pe care l-am iubit
precum şi el pre mine m-a iubit
ca pe-un aproape,
din dragoste de-aproape m-a ucis
şi m-a făcut o carte.
Cât un Larousse de groasă
şi cu tartaje groase
şi pusă cartea la vedere
lumească.
Pe-un raft, dintr-un stejar cioplit,
alături de-alte cărţi tot de-ale mele
pe care nimeni nu s-a sinchisit
să le citească.
Iar oameni buni,
eu nu-i vedeam,
dar îi simţeam
că erau buni,
mă îngropau la loc de vază-n ţintirim,
râvnit de morţii
de la margini.
Eu mă uitam cum îmi îngroapă cartea
cât un Larousse de groasă,
dar nimănui, pe-obraz, nu-i apărea
nici o grimasă
de păreri de rău.
Iar cartea eram eu.
Simţeam eterul încărcat
de entităţi pe care eu nu le vedeam,
dar le simţeam.
Şi mai simţeam
pe carte lutul apăsat.
Şi-atunci, alţi oameni,
oameni răi,
eu nu-i vedeam,
dar îi simţeam
că erau răi,
mă dezgropau
şi m-aruncau
la margine de ţintirim
pe unde nu treceau
decât doar oameni răi.
Şi-atunci,
am început să strig,
să mă trezească cineva,
că-n marginea aceea
era frig,
dar nimeni,
nimeni nu mă auzea.
