Medaliile sunt importante pentru importanţa pe care le-o dăm noi.
Nu poţi să spui că un cerc sau o cruce cu o fundiţă roşie şi cu scrisul ”gloria eternă”, sau mai ştiu eu ce chestii de înfumurat purtătorul, are vreo valoare în ea însăşi. Costa mai mult o broşă de la vreo firmă fancy italiană decât o medalie virtuoasă. Cruci legate de gât, cu cap de mort şi din oţel din cine ştie ce tun capturat de la eternii inamici, stele aurite cu fir purpuriu, sau o insigna de şerif, nu valorau mai mult decât ceea ce personajul din scurta noastră poveste aştepta…
Medalia la care jinduia micul nostru erou nu avea egal cu nimic în lume. Va fi, după cum gândea el, cel mai frumos moment din viaţa lui de până acum. E adevărat că avea numai 9 ani, dar ce importanţă are, ziua cea mai frumoasă este ziua cea mai frumoasă. Şi, zic eu, sper să aibă multe momente ca acestea si de acum încolo, sper să aibă multe zile despre care să zică… asta-i cea mai cea!… dar până una alta, asta va fi cea mai cea, ziua de mâine, aşa a decis el şi nu-i nimic de făcut. Mulţi probabil ar fi spus că pentru ei, momentul lor, ar fi când părinţii le-au cumpărat o bicicletă sau s-a născut surioara, sau au trecut clasa, ameninţaţi de repetenţie… Cine ştie, fiecare cu ziua lui! Categoric, gândea micuţul nostru, acum sunt mic, iar mâine voi fi mare. Va fi momentul în care nu voi mai fi un puşti, voi deveni un flăcău… şi-şi înfoia pieptul, aşa cu responsabilitatea pe care i-o dădea ziua de mâine…
Era atât de pătruns de eveniment, încât făcu lecţiile fără greşeală, fără să întrebe pe mama sau pe tata ce şi cum. Termină, îşi făcu ghiozdanul şi aşteptă privind cu interes telejurnalul împreună cu tatăl său. Mirat, acesta îl întrebă dacă nu are febră sau roşu în gât. Spălă mâinile înainte de a-i fi spus cineva şi mâncă frumos cu furculiţa şi cuţitul tot ce era în farfurie. Părinţii îl priveau cu uimire, mama crezând că a luat o notă mică şi nu vrea să spună, iar tata, în continuare cu febra. Totuşi, văzându-i faţa serioasă şi perfecţiunea în tot ceea ce făcea, nimeni nu-i zise nimic. Mama s-a uitat discretă în carnet iar tata l-a mângâiat părinteşte pe frunte, sperând să aibă dreptate.
Amicul nostru rămase cu răsuflarea tăiată când văzu ceea ce de mâine îi va schimba viaţa. Nu se aştepta să o vadă, nu se aştepta ca părinţii lui să lase medalia lui, aşa, la vedere. Totdeauna cadourile le primea în ziua de sărbătorit… De ce azi deja să vadă ce-i va aparţine mâine… nu înţelegea. Repede pricepu că nu avea cum să ştie cum sunt lucrurile azi, când era încă un copil, mâine când deja va fi mare, lucrurile îşi vor schimba sensul. Mâine… Mâine sigur toată lumea se va transforma… El nu va fi tot el, nimeni nu-l va mai trata ca pe un copil, mâine va fi mare… Mâine…
Noaptea, dormi cu gândul la medalia lui, la titlul de maturitate pe care-l va primi şi visă cum că el s-a transformat într-un uriaş şi cum privea totul de sus, nu el privea în sus ci lumea se uită în sus la el. Era aşa, ca o senzaţie guliveriană… am spune noi.
Dimineaţa se trezi înaintea ceasului, mâncă micul dejun, se îmbrăcă singur, îşi atârnă ghiozdanul în spate şi se puse pe aşteptat în faţa uşii.
– Deja eşti gata? îl întrebă maică-sa… Tiii! Ce grăbit eşti astăzi, încă nu pricep eu ce-i cu tine, ce-i cu schimbarea asta! Hai, succes la şcoală, hai du-te! Stai să te pup. Hai nu pleci? Parcă erai grăbit, ce aştepţi… A! Ai dreptate, era să uit! Uite, de astăzi ai cheia ta, de astăzi eşti băiat mare, vezi să n-o piezi şi să ai grijă să închizi bine uşa… de două ori!…
A trebuit să se ridică pe vârfuri să ajungă la yală, dar era aşa de mulţumit încât a trebuit să se întoarcă de două ori să controleze dacă a închis bine uşa…
Categoric, acum lumea avea un alt sens pentru el!
