Minus treizecişitrei

Publicat de Ştefan Serşeniuc, 15 februarie 2014

– Îmi pare că te cunosc de undeva.

– Eu ştiu?

– Eu nu uit nimic, nu ştiu de ce, dar îmi aduc aminte totul. Perfect!

– Am fost învăţător la P.A., poate de acolo mă ştii.

– La P.A.? Nu cred, n-am fost niciodată acolo, eu m-am născut la Saskatoon şi nu prea am umblat, nu prea-mi place să călătoresc. Totuşi, ştii, eu de când am ieşit la pensie îmi vin în minte toate persoanele pe care le-am cunoscut şi dumneata eşti una dintre astea. Eşti printre persoanele pe care le cunosc, pot să jur…

– Da’ unde-ai lucrat?

– La poştă. Lucram la poştă, cu publicul, ştii, plicuri, pachete – înainte, lumea folosea mai mult poşta, acum, de când cu tehnologiile astea, rareori mai vezi câte o scrisoare.

– Ai dreptate, îmi aduc aminte că înainte, cu ani în urmă, de Crăciun, ai mei trimiteau la toate rudele câte o cutie de prăjituri. Ştii, mama mea încă mai vorbea ucraineana când era tânără, şi acolo, unde era născută ea, pe lângă Kiev, făceau o mulţime de prăjituri. Nu ştiu, dar de când ne-a părăsit nu mai mănânc dulciuri. Avea o mulţime de reţete, una mai bună ca alta… Mmmm! Avea un caiet scris de ea în chirilică, în limba aia ciudată a ei. Totdeauna mi-a zis să învăţ şi eu, aşa, ca să aibă cu cine vorbi, cu cine schimba o vorbă. Nu prea-i plăcea să vorbească în engleză, zicea că-i vine să râdă când auzea cum ne strâmbăm noi… Tata, era şi el venit aici în Canada din Germania. Când se mai ciondăneau… unu în ucraineană şi celălalt în germană. Era mai mare râsul… Tiii… ce vremuri!

– Şi totuşi eu nu uit nici o faţă… da’ ia zi-mi, unde aveaţi fermă, unde ai copilărit?

– Era între Martensville şi Osler, o fermă nu prea mare, dar era destul pentru noi.

– Aveam o mătuşă lângă Osler, nemţoaica şi ea… poate de acolo… cine ştie?

– Oi fi trimis vreo scrisoare de la oficiul poştal unde lucrai tu. Unde ziceai că era, pe ce stradă?

– Nu mai ştiu strada, că au trecut mai bine de douăzeci de ani de când sunt în pensie, era pe undeva prin Downtown, nici nu mai recunosc locurile, că au schimbat o mulţime… a trecut timpul.

– La ce număr au ajuns?

– 52. Ce număr ai?

– 64. Da’ tu?

– A! Eu n-am număr, aştept aici înăuntru că afară e frig tare, sunt minus vreo treizeci…

– A, am crezut că ai venit să faci vreo analiză.

– Nu, sunt sănătoasă tun, mulţumesc. Numai că aşa, din când în când, recunosc persoane şi nu mai ştiu de unde să le iau… Ca acum cu tine, sunt sigur că ne cunoaştem şi nu ştiu de unde… Ai să vezi că-mi aduc aminte până la urmă!

– Dar unde ziceai că locuia mătuşa aia a ta?

– Ei, avea o fermă frumoasă cu multe vaci… nu-mi aduc aminte cum se chema locul, mătuşa era Annie, aşa se numea.

– Annie? Nemţoaică?

– Da, Annie, nemţoaică… O cunoşti?

– Nu, parcă nu-mi spune nimic numele ăsta… Annie. Cânta duminica în cor la biserică?

– Ei da, toate mătuşile mele cântau duminica în cor. Cred că toată lumea cânta pe vremea aia în biserică…

– Da, ai dreptate, toţi mergeam la biserică, toţi. Ce vremuri. Eu cred că acum nu prea mai merge nimeni… Tu mergi?

– Nu, nu mai merg nici eu, îmi place să dorm mai mult duminica… şi, dacă am chef, urmăresc slujba on line, o înregistrează şi eu mă uit. Nu tot timpul. Ce număr?

– 62, acuşi e rândul tău, fii atent!

– Da’ ia spune-mi, mătuşa ta era înaltă şi blondă? Şi avea o voce piţigăiată?

– Ei, da, era înaltă, blondă şi avea o voce piţigăiată.

– Da’ tu nu veneai în vizită la mătuşa Annie niciodată?

– Ei, cum nu, era sora tatălui, fie-i ţărâna uşoară… Eram acolo în fiecare duminică. Făceam micul dejun acasă şi cu caleşcuţa, o oră, o oră şi zece, eram pe la mătuşa Annie exact când începea slujba. Ascultam preotul, pe reverendul John, şi după, se mergea la prânz… Ce de mâncare făcea mătuşa… ce se mai mânca, ce se mai veselea… ştii, făcea şi bere în casă, după o reţetă de-a ei din Germania… Ce vremuri!

– Ei, cum să nu-l ştiu pe reverendul John, a murit acum zece ani, avea 112 ani, Dumnezeu să-l odihnească.

– Aha, acum mi-e clar totul!… De acolo te ştiu, de la biserică!

– A! Să ştii că ai dreptate, sigur de acolo. Ce memorie ai, eşti formidabilă!

– Ţi-am spus eu că odată văzută o faţă n-o mai uit niciodată… Tii, or fi trecut vreo 70 de ani de atunci… poate şi mai bine…

– Ce număr e?

– 62! Hai, du-te, că-i rândul tău!

… Ştiam eu că-l ştiu de undeva, ştiam eu… nu uit eu, aşa, cu una cu două… ei, cum să uit…? …nu uit nimic eu… odată văzută o faţă nu-mi mai iese din cap…

– Scuzaţi-mă ce număr e?

– A intrat 62, dar dumneata ce număr ai?

– 84, mai am 21 în faţă, noroc că asistentele astea se mişcă repede! Ce frig afară! E jale azi, zice că-s minus 33. O vreme de nici un câine să nu dai afară…

– Ai dreptate, nu-i de stat afară… Totuşi, scuză-mă, parcă te cunosc de undeva… ştii, eu nu uit nimic, nu ştiu de ce, dar îmi aduc aminte totul. Perfect!


Ştefan Serşeniuc

Curriculum vitae* Ştefan este născut în 1966 în ultima zi din zodia Leului, deci deja cu porniri feciorelnice, în Suceava. Odată cu rebotezarea regiunilor în judeţe ia calea pribegiei, semn ce-l va dura toată viaţa şi se stabileşte cu părinţii la Botoşani. Frumos oraş. La Şcoala 11, renumită pentru premiile de la Olimpiade şi alte întreceri hărniceşti, reuşeşte cu chiu cu vai să ia o menţiune gradul trei într-un an în care doi dintre cei mai buni ca el se absentează. Ştefan face parte din ultima generaţie care nu dă treapta întâi, astfel încât este acceptat cu brio la Laurian, liceu vechi şi cu tradiţie. Aici, devenit utecist pe motiv de vârstă şi reuşeşte să nu aibă prea multe probleme de învăţătură. Unica corijenta, pe motive de neseriozitate, o are la limba română. Acest lucru îl va marca toată viaţa. Neseriozitatea! Imatura înclinaţie către mecanică, ştia să folosească şurubelniţa, cheia franceză şi alte unelte de profil, o determina pe mama să îl împinge către Facultatea de Mecanică, Iaşi. Aici i se dezvoltă multe calităţi nefolositoare. Băutura, fetiţele, chiulul de la şcoală şi mâncatul gratis la cantină. Singurul lucru util pentru Ştefan, în această perioadă, a fost că s-a însurat din dragoste şi lucru curios, nevasta lui îl mai suporta şi astăzi. Profitând de balamucul revoluţionar, Ştefan, entuziasmat, se lăsă de studii şi începe să încerce să facă bani. Taximetrist, tâmplar, barman, reprezentant de vânzări sunt câteva din meseriile la care rând pe rând a renunţat. În Italia a intrat clandestin exact când America pierdea pe rând cele două turnuri gemene. În treisprezece ani cât a durat şederea sa, Ştefan a făcut mulţi prieteni şi tot atâtea meserii. Îngrijitor de bătrâne, şofer, macaragiu, magazioner. Îndrăgostindu-se de cea mai frumoasă ţară din lume, amicul nostru se capătă cu o cetăţenie cu care se mândreşte mult. Mult. Dar cum criza bântuie prin toată Europa, Ştefan speriat părăseşte continentul, atras de miracolul Canadei. Miracolul a durat trei zile, respectându-şi definiţia de miracol. Nu închei fără să vă spun de activitatea sa de prozator. Scurt. Prozator scurt. A scris în jur de 50 de poveşti, mai toate optimiste şi zâmbitoare. Unele tratează prostia, altele sexul şi altele pe amândouă la un loc. Altele nu. Un lucru îmi pare interesant la ele, la texte, personajele îmi par cunoscute, toate... O fi pentru că sunt obişnuite, comune, nu au nimic extra. Lectura plăcută! Ştefan Serşeniuc *erată. Între timp a scris si câteva poezii. Nu multe.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 564