May 2, 2014 at 12:13am
Prima noastră noapte…
Suntem aici, față în față, privindu-ne unul pe altul, ochi în ochi, dupa atâția și atâția ani de rătăcire în propriile noastre iluzii și dureri.
Încerc să ghicesc ce se ascunde în spatele acelor ochi care și acum îmi ard sufletul… încerc să ghicesc dacă înlăuntrul tău este același foc. Privesc adânc în ochii tăi și văd o mare tumultuoasă și întunecată undeva înlăuntrul tău. Este marea neagră a regretelor si părerilor noastre de rău. Undeva departe, sub cerul învolburat, pe marea regretelor, ești singur, plutind în derivă fără vâsle. Barca ta, de fapt, sunt palmele tale împreunate căuș. Nu știi ce să faci: să sari și să te pierzi printre toate acele regrete sau să încerci să ajungi la țărm, la un liman. Plutind pe-o pală de vânt, m-am apropiat încetișor de tine și-abia atunci am vazut că marea izvora din proprii tăi ochi de foc. Orbit de dragoste neîmpărtășită, prea multe lacrimi izvorând, o mare de regrete pe care ești în derivă plutind…
M-arunc în marea ta și dintr-o dată palmele mele devin barcă la fel cu a ta, în derivă pe marea neagră a regretelor noastre…
Două suflete căutându-se unul pentru celălalt rătăcind în mâna destinului. Nu te pierd din ochi. Mâinile mele devin vâsle pentru a ajunge la tine. Mă lupt cu marea, dar nu te pierd din ochi. Plutesc spre tine, totuși apropierea de tine e mult prea înceată. Disperată, m-arunc în mare și dintr-odată simt toată durerea și lacrimile tale, doruri nespuse și miile de nopţi nedormite. Mă lupt cu apa, înotând mai repede și mai repede, pentru a ajunge la tine, fără să te pierd din ochi. Oboseala, perfid de dureros, mă cuprinde. Din ce în ce mai obosită și fără vlagă, de-abia mai pot înota. Disperarea și neputința mă cuprind. Plutesc în derivă în voia soartei. Lacrimile mele de sânge izvorând din inima frântă de deznădejde. Mă las învăluită de neputință, abandonându-mă tuturor părerilor de rău, ale tale si ale mele. Am încetat să mai privesc către tine. Închid ochii, căutându-te înlăuntrul meu. Privind cu nesaț la icoana vie a ființei tale, sculptată adânc în inima mea, pacea mă învăluie, acea pace ce se naște din neputință, ce se naște din renunțare.
Îmi aștept sfârșitul, împăcată, resemnată.
Deodată, în abandonarea mea, mă simt purtată de o mână care mă ridică din marea părerilor de rău. Simt brațe puternice înlănțuite în jurul meu. Simt lacrimi ce-mi udă obrajii, deşi am încetat să mai plâng. Simt buze atingându-mi buzele. Nici nu îndrăznesc să deschid ochii. Aud o șoaptă dulce care-mi mângâie inima: ”Dragostea mea … Ai venit…”
Mă pierd în abis. Pentru o clipă? Pentru eternitate? Ești acolo, lângă mine. Mă strângi la pieptul tău… Căldura dragostei tale îmi dă putere. Încet, deschid ochii și-ți văd ochii: două flăcări ce-mi pârjolesc sufletul, și simt buzele tale răcorindu-l cu mii de sărutări fierbinți. Fără vlagă, ridic mâna și-ţi ating uşor fruntea şi ochii şi obrajii. Ating buzele tale atât de moi și de dragi mie.
”Ești aici… ori oare este Vis?”, gândesc.
Șoptesc tăcut:” Visez?”
Văd ochii tăi, văd zâmbetul tău, te văd pe tine. Simt îmbrățișarea și respirația ta mângâindu-mi fața. Aud șoaptele tale întrerupte de suspine mute:
”Îngerul meu… îngerul meu… sunt al tău… ești a mea… suntem un tot… ai învins soarta… ai salvat dragostea… tu, dragostea mea…”
Brusc, taci și, uimit, te uiți în ochii mei. Ei îți vorbesc:
”Da dragul meu. Tu ești acolo. Tu ești în inima mea… Sufletul meu te-a păstrat în templul său ca pe odorul cel mai prețios… icoană vie… de neatins… ”. În cele din urmă, îți simt buzele atingându-mi fruntea pentru prima dată. Închid ochii fericită.
Am așteptat toată viața iubirea-ți pură. Suntem un tot. Îmbrățișați, nimeni să nu ne despartă. Bătrânul Timp s-a oprit din mersul lui firesc în clipa eternă, așternându-ne la picioare tot timpul din netimp, sub forma unui covor de petale însângerate de trandafiri. S-a retras tăcut si fără grabă, închizând ușa netimpului în urma sa, lăsându-ne pe noi suflete setoase de iubire adevărată, în palatul său de cleștar, lăsându-ne pentru a ne găsi unul pe altul din nou și din nou și din nou, în clipa eternă din netimp, abandonându-ne la nesfârșit unul altuia.
Acolo, în clipa eternă, totul este posibil. Totul este al nostru. Totuși avem nevoie de un singur lucru pentru a deveni unul pentru totdeauna. Ești al meu, eu sunt a ta, nimic altceva nu mai conteză.
În cele din urmă, încet, fără grabă, începem ultimul nostru dans. Plutim. Aripi de argint răsar si cresc pe spatele tău, pe spatele meu… se întind. Zburăm ca unul singur spre înalturi, mână-n mână, ochi în ochi, așa cum visasem de mii de ori… Pământul a dispărut de mult, undeva prin univers. Stelele clipesc în jurul nostru, complice, luminându-ne iubirea. Zburăm și devenim un tot, puțin câte puțin, clipă de clipă.
Acel întreg de la începuturi, care a fost rupt în două de zeii nemiloși, este din nou întreg. Ochi în ochi și mână în mână, zburăm înlănțuiți devenind un tot și cu Universul. Suntem suflete-lumină ce s-au regăsit în dragoste. Dragostea, iubirea este totul … Dragostea, iubirea este una singura, este întregul… Dragostea este Universul din noi… Dragostea suntem noi… Iubirea este totul… Iubire pură.
