Dacă visele neîmplinite, frustrările din tinereţe, te urmăresc toată viaţa, atunci Neanelu n-a fost un om prea fericit. Oricum lucrurile s-au întâmplat demult şi nu mai avem ce face… N-am să vă plictisesc cu toată viaţa lui, cu toate că n-a fost prea lină, ci numai cu două evenimente, unul de la paisprezece ani şi unul înainte de a muri…
Toţi din sat de la el, şi când spun toţi includ şi pe cei mai calici, cei mai sărăntoci, se căpătau în prima zi de Paşte, după ce împlineau paisprezece ani, cu o pălărie. Aşa era moda, aşa era datina, toţi flăcăiaşii să aibă pălărie. Le cumpărau din târg, de la iarmaroc. Care de paie, ăia mai necăjiţi, care obişnuită, neagră, din stofă, şi mergând până la cea verde închis, culoarea frunzei la maturitate. Cea mai râvnita era asta verde, una pentru că era din fetru, moale la pipăit, dar băţoasă pe cap, şi a doua pentru că era, aşa, ca o mândrie, o fudulie de om înstărit.
Ai lui n-aveau bani de fetru verde şi nici de cea din stofa neagră, dar de una de pai ar fi găsit ei. Zic ar fi găsit, condiţionez, din cauza vremurilor. Când eroul nostru a împlinit cei paisprezece ani era imediat după război. Cel de-al doilea. Jale, foamete, prăpăd, ruşi, comunişti. Aşa că în prima zi de Paşte nu primi nicio pălărie de la ai săi. Nici după cea de a treia şi nici la Înălţare. Degeaba a aşteptat el cu sufletul la gură. Şi-a zis că a greşit socoteala anilor, căci deh, se mai întâmplă să te fâstâceşti. A socotit şi pe degete şi tot paisprezece i-a dat. Şcoala era puţină pe vremea aia, pe popa din sat, odată îl fugăreau ruşii, odată îl închideau românii, aşa ca să înveţe minte şi să nu mai fie popă. Zadarnic, săracul nu ştia să facă altceva, unde să se ducă şi se-ntorcea înapoi… Nu avea curajul să întrebe pe taică-su sau pe maică-sa de pălărie. Aveau ei alte griji pe cap. Şi-i mai era şi frică să n-o încaseze, că n-ar fi fost prima dată când îi lungeau urechile. S-ar fi dus să lucreze cu ziua pe undeva, dar era aşa o vânzoleală în sat, ca nu mai pricepea nimic. Pe ăia care de obicei le dădeau de lucru, la cei de seama lui şi la cei cu nevoi, i-au strâns pe toţi şi i-au fugărit afară din sat. Unde? Nu ştia să spună. Toţi fugăreau pe toţi, toţi se uitau chiorâş la toţi şi, câteodată, seara, se mai auzeau şi împuşcături de-ţi era frică să umbli lerla. Era aşa de amărât fără pălărie, că nici nu vă puteţi închipui. Cum putea el să se uite în ochii celor de seama lui, a celor cu pălărie? Până la urmă, a zis că are treisprezece ani, aşa, ca să nu-l vorbească satul. Într-un an s-or termina toate necazurile, gândi el, şi m-oi alege cu o pălărie. Ce mai contează acuma treisprezece sau paisprezece.
După nici măcar un an, au trebuit să plece pe undeva pe unde era de mâncare. Pe undeva pe unde se zicea că a plouat. La ei în sat pământul era aşa de uscat că nici sapa nu intra, părea că-i piatră, nu creştea nimic. Degeaba cânta popa şi aduna satul, implorând pe Dumnezeu să le dea nişte ploaie, degeaba băteau şi clopotele. Lumea înclina să creadă pe ruşi şi pe comunişti şi să vorbească urât despre popă şi credinţa lui…
Acolo, i-au luat repede în primire, i-au spălat, i-au dat cu un praf alb de păduchi şi, a doua zi, la treabă. Era greu, zilele lungi, dar se mânca şi asta era important. La şaisprezece ani a avut pălăria lui. De paie. Şi era aşa de fudul de nici nu vă închipuiţi. N-o lua decât duminica la biserică, aşa că l-a ținut multă vreme, mulţi ani.
Între timp, a reînceput să plouă şi s-au întors în sat. Aici era totul cum au lăsat, totul părea că s-a oprit şi i-a aşteptat pe ei să se întoarcă. Singurul lucru nou era că lucrau pământul în comun. Cu timpul, s-a mai dus câţiva ani la şcoală, a învăţat câte ceva despre cum se îngrijesc animalele şi l-au pus paznic de noapte la ele. Aşa, să nu le fure careva. Era o staulă mare şi el intra seara în tura lui şi ieşea dimineaţa. Curăţa, le dădea de mâncare, când fătau ajuta, când murea câte una, scria într-un caiet. Nimeni nu a încercat să fure vreodată în cei patruzeci şi cinci de ani de servici. Nimeni. Câteodată, veneau şefii, luau câte o vacă, un porc sau ce-o fi şi-i spuneau să scrie în caietul de morţi, în rest erau toţi cinstiţi. Noaptea, avea timp să se gândească la câte-n luna şi-n stele. După ce-şi făcea treaba, se punea pe un scăunel şi-şi aducea el aminte de unu, de altul sau de când era copil.
Acum, că era bătrân, îşi amintea cu tristeţe cum a aşteptat el doi ani să aibă o pălărie şi-şi spunea că nimeni nu ar trebui să treacă prin ce a trecut el. Nici cu războiul, nici cu foametea şi nici cu pălăria. Între timp lucrurile păreau să meargă bine, nimeni nu mai murea împuşcat de inamici, la nimeni nu-i mai chiorăiau maţele şi-şi spuse el că ar trebui să cumpere la toţi nepoţii lui câte o pălărie, aşa, ca să fie sigur că-s fericiţi. Avea bani, zicea că avea bani mulţi de trebuia să-i întoarcă cu furcă ca pe paie, să nu mucegăiască şi să prindă miros, şi uite-aşa s-a gândit să le cumpere la toţi câte una din cea scumpă, verde, din fetru.
Aşa că la hram, la sfântul Ilie, patronul bisericii din sat, când s-a prezentat toată familia lui, cu mic, cu mare, care de prin târg, care de prin capitală, deh, fiecare pe unde şi-a găsit rostul, a dat în dar la toţi nepoţii câte o pălărie. Şi şi-a luat şi lui una, de râdeau copii de el şi-i ziceau că a dat în mintea lor… Au făcut poze, au râs şi s-au veselit. Nimeni, gândea el, nu ar trebui ca la paisprezece ani să nu poarte o pălărie. Verde sau neagră sau cel puţin de pai. A fost singurul an când i-a văzut pe toţi nepoţii la un loc şi cu pălărie. Erau aşa de frumoşi cu pălăriile lor!
Anii următori au venit la hram, dar fără, se vedea că nu mai era la modă, că s-a schimbat datina… Mai ştii, că multe s-au schimbat în vremurile alea. Important era că el îi ştia fericiţi şi că fiecare n-a avut de suferit şi de aşteptat cum a avut el…
Între timp, a ajuns cel mai bătrân din sat. Toţi cei mai în vârstă decât el au murit. Prieteni, veri, neamuri, cunoscuţi, toţi. Aşa era în satul ăla al lui, mureau numai cei mai bătrâni. Fiecare ştia când îi vine rândul. Moartea era precisă, nu încurca datele de naştere nici măcar cu o zi şi ei aşteptau cuminciori şi, când era momentul, mureau. Neanelu mergea la toate înmormântările din sat şi la toate praznicele. Îi ştia pe toţi şi nu se cădea să lipsească. Mânca bine şi mai lua şi un păhărel de băutură. Mesele astea erau la toţi morţii la fel. Un păhărel de ţuică la intrare, caş proaspăt sau brânză de putină, depinde de anotimp, iarna sau vara, măsline, o bucată de slăninuţa afumată, asta la antreu, borş de găină, asta la felul unu, nu ştiu cum se făcea că-i nimereau mereu gâtul şi aripile la dânsul în farfurie şi avea de necăjit mult şi bine până să termine, căci, deh, era păcat să laşi în farfurie şi nu se cade, mai ales la mort. La felul doi, pilaf cu carne şi un pahar două de vin. N-a priceput el, Neanelu, de ce la toate praznicele se făcea pilaful dulce. În tot timpul anului avea alt gust, era mai sărat, nu ştiu cum, poate că-l făceau în oale mari de lut şi-l coceau în cuptor, de-l lăsau o zi. Mai ştii? Oricum, dacă cerea încă un pahar de vin nu era nici o problemă, important era să nu te faci de râs şi să pleci cherchelit. La mort nu, în rest da. Şi, la urmă, o felie groasă de cozonac. Aveau femeile un coş mare de-l cărau în două şi te întrebau „nucă sau rahat?” şi tu alegeai. Amândouă erau bune şi nu se zgârceau la umplutură. La plecare, aveai un colac, un prosopel şi o lumânare. Să fie de sufletul mortului. Aşa era.
Când au terminat de murit cei de dinaintea lui Neanelu, el era deja pregătit. A plătit popa, groparii i-au pus oasele bunicilor şi părinţilor într-un săculteţ de pânză, ca să-i facă loc şi lui, a tocmit bucătăresele, a cumpărat vinul, rachiul şi s-a pus pe aşteptat. Ştiai când e rândul tău, dar nu ştiai exact când e data. Ce v-aţi închipuit?
Tot satul s-a speriat când Moartea a luat pe următorul la rând şi pe Neanelu l-a lăsat. „Cum e posibil? De ce? A îmbătrânit moartea şi şi-a pierdut minţile!?” Neanelu nu ştia ce să mai creadă, dar de făcut nu putea să facă nimic. A fost singură dată în istoria satului când cineva a sărit rândul la murit. Singura dată.
…Moartea l-a luat exact după doi ani. A mai trăit încă doi ani. Lucru nemaiîntâlnit şi neexplicat de nimeni până acum. Şi acum bătrânii din sat – cei de-acum, că Neanelu e mort demult – încă mai vorbesc… „Ei, nu toţi au norocul lui Neanelu…!”
Doi ani! E mult? E puţin? Nu ştiu să vă zic, ştiu doar că este exact cât a aşteptat el pălăria lui. De la paisprezece la şaisprezece ani. Să i se fi făcut Morţii milă de el şi să-i fi dat înapoi cei doi ani de aşteptare?
