Pasul fals

Publicat de Ştefan Serşeniuc, 8 februarie 2015

„Are şi sezonul de vârf avantajul său. În afară de plajă, de soare şi toate celelalte, întâlneşti şi lume nouă, nu mereu aceleaşi feţe…” gândi Aurelia, Rely, pentru amici. Să fi avut treizeci? Să nu fi avut treizeci? Asta nu avem de unde să ştim, cert este că era frumoasă, atractivă şi de ce nu, cum i-a spus un fost iubit, avea călcătura sexy. La început nu a ştiut Rely a noastră dacă-i un compliment sau nu. A trebuit să-şi întrebe prietenele să se lămurească. Aşa era ea, nu se încredea în ceea ce-i spuneau toţi şi mai ales în declaraţiile de dragoste… Nu, nu, nu! Cuvintele mieroase, poezii făcute de „îndrăgostiţii mei”, cum îi plăcea ei să-i numească, îi produceau o anumită stare de alertă, o stare de veghe. De fiecare dată când unul îi declara ceva dulce, se lăsa cu insistenţe, la care ea nu putea să reziste şi ceda. De fiecare dată. Mai din plăcere, mai din educaţie, deh, nu poţi să refuzi omul… Şi uite-aşa, a decis Rely să nu se încreadă în vorbele frumoase, mai degrabă ar fi cedat la o înjurătură decât să se lase iar prostită cum s-a lăsat de atâtea ori…

Povestea pe care o începem acum are doi eroi principali, Rely şi domnul Giorgio. Pe ea tocmai v-am prezentat-o, acum să trecem la el, la domnul Giorgio… Venea în fiecare an la mare. Să fi avut patruzeci? Să nu fi avut patruzeci? Asta nu avem de unde să ştim, cert este că e un domn bine, câteva fire de păr alb, atât cât să-i dea un pic de experienţă de viaţă în plus, îmbrăcat mereu elegant şi ceea ce nu-i puţin, o persoană discretă. Timpurile au ajuns ca acum lumea să vrea să fie mereu în centrul atenţiei, mereu star şi mereu vip. Nu eşti nimeni dacă nu te cunosc toţi. Numerele sunt cele ce contează în zilele noastre! Ar putea fi un slogan numai bun pentru grosul mulţimii, dar el nu, el încerca să-şi vadă de treaba lui şi să nu deranjeze. Asta nu înseamnă că ar fi un insipid, unul fără personalitate… Nu! Din contră, era unul a cărui personalitate trebuia descoperită, îţi trebuia timp să-l înţelegi…

Povestea face că Rely să ajungă la mare şi să nu aibă cazare, un pic din cauză că era aglomerat, un pic din cauza ei, că a uitat să dea un telefon şi un ultim pic ar fi din cauza sorţii, care a vrut ca să împartă acelaşi apartament cu Giorgio, cu domnul Giorgio, cum îl numeau toţi în hotel. Era ultima şansă i-a declarat recepţionerul la ureche, era ultima şansă ca acest domn să-i dea o cameră din apartamentul lui de două. La telefon, când tânărul de la recepţie a cerut permisiunea s-o instaleze în cameră, Rely a simţit că vorbeau despre ea şi s-a simţit privită cu insistenţă, chiar dacă discretă… „Domnul Giorgio a vrut să ştie câteva detalii despre dumneavoastră, ştiţi, este apartamentul lui şi are tot dreptul să ştie cine intră şi cine iese. Oricum, v-am dat bune referinţe, aşa că a acceptat, puteţi folosi camera. El va fi aici doar pentru câteva zile la sfârşitul săptămânii viitoare. Treaba este rezolvată, iată cheia.” Rely îşi înşfăcă valijoară şi o luă agale înspre cameră, simţind cum recepţionerul se uită după fundul ei, după călcătura ei sexy. Se simţea fericită. Recepţionerul o urmări într-adevăr live cu privirea pe toată lungimea coridorului şi online pe monitorul de servici cât timp urca scările şi-şi zâmbi, zicându-şi „Ce noroc pe domnul Giorgio să aibă o aşa făptură de frumoasă în cameră la el… hihihi!” şi-şi frecă mâinile între ele…

Prima săptămână aproape că nici nu se ştie când a zburat, deh, la mare timpul pare purtat de briză. Ai apă, ai plaja cu nisipul ei, ai îngheţată, ai privirile care te urmăresc pofticioase sau invidioase, după sex (privitor la privire!), mai una, mai alta, nici nu ştii când fuge săptămâna… Cu toate că şi-a promis să fie cuminte şi să nu se lase iarăşi păcălită de vreun amant trecător, câteva priviri furişe pe plajă tot le-a aruncat. Le-a aruncat, dar nu a nimerit pe nici unul. „Oricum, este timp pentru tot şi pentru toţi” îşi spuse ea cu gândul la sfârşitul celei de-a două săptămâni, care iată se apropia… „Câte unul din ăştia mai bogaţii, mai înstăriţii, îşi încep weekendul joi. Mâine-i joi. Oare cum o fi arătând domnul ăsta Giorgio? O fi tânăr, o fi bătrân… Domnul Giorgio… oare de ce domnul? O fi un personaj important, desigur. Oricum, nu cred că vine el la mare pentru câteva zile cu nevasta… Nu! Cel puţin aşa aş face eu. Cine e un domn, nu vine la mare cu soţia îşi găseşte aici ceva…”

Joi seara aşteptarea era ajunsă la punctul culminant şi Rely decise să rămână în cameră. A comandat o salată în cameră, oarecum sătulă de atâta suspans. Nimic! Aproape că-i era ciudă că domnul Giorgio nu s-a arătat. Adormi în halatul de baie în care plănuise să facă prezentarea… Nu ştiu ce a visat, dar s-a trezit fericită. Dimineaţa, când să coboare din cameră, telefonul sună şi băiatul de la recepţie o anunţă că domnul Giorgio a venit şi că urca scările. Un pic nervoasă, de la emoţie şi de la aşteptarea vană de ieri seară, Rely şi-a compus o față îmbufnată şi-şi făcu de treabă prin camera ei. Mulţumind pentru bacşiş, cel ce-i duse valiza închise uşa în urma lui şi urmă un minut de linişte. Rely se privi discret în oglindă, îşi aranjă buclele blonde şi aşteptă apariţia domnului Giorgio. Zâmbi cu speranţă… După zgomotul de uşa închisă, părea că încă nu era momentul să se întâlnească. Giorgio era intrat în cameră la el. Ieşi pe furiş din cameră, se mai învârti prin bucătărie, zăbovi cinci minute în baie aşezată pe capacul de la veceu, poate-poate cineva apare. Nici un domn şi nici un Giorgio! Nimic… Plaja îi părea tristă în dimineaţa aia şi nu înţelegea de ce. Marea îi părea tulbure în dimineaţa aia şi nu înţelegea de ce. Decise, curioasă, să se întoarcă în cameră.

– Domnişoară, sunt în bucătărie şi vă previn că sunt în halat de baie, ştiţi tocmai am făcut duş şi îmi preparam micul dejun. Am avut o noapte grea. Avionul a avut întârziere şi a trebuit să fac şi câteva telefoane aşa că, vă rog să mă scuzaţi. În câteva minute termin.

– A, nu vă faceţi nicio problemă, sunt eu cea care a dat buzna în apartament şi vreau să vă mulţumesc pentru gentileţea dumneavoastră. Rely, Aurelia şi zâmbi.

– Giorgio, încântat.

După alte câteva cuvinte şi schimburi de delicateţe, Giorgio îşi ceru scuze şi se retrase în camera lui, „să lucreze”.

„Adică unul vine la mare, afară e frumos, nu are soţia cu el, dacă o fi având, nu are de cărat lopăţele după el şi mingiuci, are bani, că se vede după el că are, are o fată frumoasă ca mine în apartament şi el… mă scuzaţi, am de lucru?…” Şi se băgă îmbufnată în pat. Dormi mult şi nu ştiu ce a visat, dar se trezi cu un gust amar. Şi un pic iritată, nervoasă. Giorgio butona ceva la televizor şi-i zâmbi când o văzu. Ea, fără să salute, îşi luă halatul de baie şi se băgă sub duş. Închise uşa cu cheia, prevăzătoare. Ştiind că bărbaţii urăsc asta, petrecu mai mult de jumătate de oră înăuntru, în baie. Cu calm, după duş se uscă bine, admirându-şi frumuseţea în oglindă, se primeni îşi puse cârmâzuri pe la ochi şi pe la buze, unghiile le ajustă, îşi înfoie părul cu uscătorul şi după, când crezu că e destul să scoată din sărite şi pe cel mai calm dintre toţi bărbaţii calmi, ieşi. El impasibil, încă nu era hotărât ce canal să aleagă şi în continuare apăsa pe butoanele de la telecomandă.

– Să ştii că eu nu sunt o femeie uşoară, să nu crezi că sunt aici să te seduc sau să obţin cine ştie ce profituri de pe urma dumitale sau de pe urmă frumuseţii mele. Aşa să ştii! Îi declară totul dintr-o răsuflare.

– Aurelia, îmi pare rău că tu te gândeşti la aşa ceva, suntem oameni maturi şi nici un moment nu mi-ar trece prin cap aşa ceva. Să profit de faptul că suntem singuri în apartament şi singuri la mare? Nu! Eu sunt un bărbat însurat, am familie, îmi iubesc nevasta şi copii. Şi apoi, fără supărare, nici nu eşti pe gustul meu, chiar dacă eşti o fată extrem de frumoasă şi atrăgătoare. Eu prefer brunetele iar tu eşti blondă, eşti înaltă şi eu prefer mai joase şi chiar, de ce nu, un pic mai rotunjoare, cu mai multă carne iar dumneata ai formele bine conturate dar… hai nu mă fă să fiu urâcios, nu eşti pe placul meu şi gata. Scuză-mă! Uite îţi promit că nu o să încerc să-ţi fac avansuri, nu o să te necăjesc cu cine ştie ce propuneri, am să fiu cuminte. Important e ca dumneata nu faci un pas fals!

– Un pas fals?

– Ei da, un pas fals!

– …!?

– Şi acum te rog să mă scuzi, mă duc să fac o plimbare pe malul mării. La revedere!

Şi plecă.

„… să nu faci un pas fals… să nu faci un pas fals… adică ce-a vrut să spună Giorgio cu pasul ăsta. Fals. Naiba să-i ia şi pe ăştia, pe bogătaşii ăştia excentrici… un pas fals. Înţeleg când unul îmi face un compliment, că am călcătura sexy, am priceput-o până la urmă, că am fundul frumos precum două mere goldane… e clar, ochii sclipitori precum doi licurici în călduri… sânii precum două lune pline, e clar şi asta, chiar dacă nu-i decât una pe cer… mai merge… dar pasul fals… pasul fals!? O fi ceva cu dansul, vreun pas de dans… Oricum, de dansat mi-au spus toţi că dansez bine, aşa că-i exclus…”

Inutil, acum, când povestea a ajuns la punctul ăsta, să mai continuăm cu suspansul. Inutil îmi pare să mai ascundem faptul că Aurelia, când îl vedea pe domnul Giorgio, mergea dintr-un pas fals într-altul. Primul a fost unul vechi şi demodat, dar tocmai prin asta mereu la modă şi anume încheiatul la mărgele… „Scuză-mă dar nu văd la spate, eşti drăguţ să mă închei la cheiţă, ştii în seara asta vreau să arăt bine la masă, chiar dacă singură…” Al doilea, tot în seara cu pricina, căci deh, timpul era scurt, weekendul pe sfârşite şi nu aştepta pe nimeni să facă paşi prea mulţi, falşi sau nu, aşa că se îmbrăcă sexy. Dar sexy! Mai pe scurt, scurt şi decoltat. Giorgio nici măcar nu se uită la ea, lucru ce o făcu să pufnească de draci şi să comande vin roşu la peşte. A doua zi, cordonul la halatul de baie, care şi aşa era destul de scurt, nu se dădea la strâns atât cât ar fi trebuit în mod normal. Dar Giorgio părea că nu-i dă nici o importanţă nurliei noastră Rely. Ultima seară, după ce termină toate armele şi toate muniţiile, invitaţia lui la cină căzu ca un fulger pe un cer înnorat. Cu toate că strângea din pumni şi îşi spunea în gând un „nu!” hotărât, domnişoara noastră acceptă invitaţia şi nici nu reuşi să-şi frâneze entuziasmul. Lucru ce făcu să se auto-urască din răsputeri. Cu ultima fărâmă de voinţă, se îmbrăcă elegant dar nu sexy. Nici într-un caz sexy. Mai degrabă atractiv. Mătase lejeră, culori pastel şi cum nu îi plăcea să se repete, de data asta, decolteul era la spate, nu precum ieri, în faţă. Şic, nu credeţi? Meniuri delicate s-au servit, vinurile se îmbinau perfect cu felurile, el şarmant şi zâmbitor, ea se simţea regină, lumea se uitau la ei şi aprobau discret din cap, ca fiind o pereche perfectă, el o ajuta mereu să se aşeze pe scaun de fiecare dată când se întorceau de la dans. Ea, atentă la paşii falşi, pe care, mai vrând, mai nevrând, îi făcea din abundenţă, era mereu cu urechea ciulită la ritmul muzicii, ca nu cumva să se facă de râs.

Noaptea? Noaptea, întrebaţi? Ei cum putea fi, după atâtea zile de aşteptare decât fantastică. Nu şi-au şoptit amore eterno, ceea ce nu i-a împiedicat să fie la fel de pasionali ca şi cum ar fi fost… Amănuntele picante le las la libera iniţiativă a cititorului şi a cititoarelor. După gusturi.

Ea adormi înspre dimineaţa, bucuroasă cu nu a făcut un pas fals iar el bucuros că ea l-a făcut, se ridică din pat şi se pregăti de plecare. Deh, aşa-s oamenii bogaţi, au mereu de mers cu avionul şi de dormit prin hoteluri. La ieşire, se opri şi zâmbi recepţionerului „Excelentă alegere” şi-i semnă un cec „Asta-i pentru dumneata, mulţumesc. Ne vedem weekend-ul viitor!”


Ştefan Serşeniuc

Curriculum vitae* Ştefan este născut în 1966 în ultima zi din zodia Leului, deci deja cu porniri feciorelnice, în Suceava. Odată cu rebotezarea regiunilor în judeţe ia calea pribegiei, semn ce-l va dura toată viaţa şi se stabileşte cu părinţii la Botoşani. Frumos oraş. La Şcoala 11, renumită pentru premiile de la Olimpiade şi alte întreceri hărniceşti, reuşeşte cu chiu cu vai să ia o menţiune gradul trei într-un an în care doi dintre cei mai buni ca el se absentează. Ştefan face parte din ultima generaţie care nu dă treapta întâi, astfel încât este acceptat cu brio la Laurian, liceu vechi şi cu tradiţie. Aici, devenit utecist pe motiv de vârstă şi reuşeşte să nu aibă prea multe probleme de învăţătură. Unica corijenta, pe motive de neseriozitate, o are la limba română. Acest lucru îl va marca toată viaţa. Neseriozitatea! Imatura înclinaţie către mecanică, ştia să folosească şurubelniţa, cheia franceză şi alte unelte de profil, o determina pe mama să îl împinge către Facultatea de Mecanică, Iaşi. Aici i se dezvoltă multe calităţi nefolositoare. Băutura, fetiţele, chiulul de la şcoală şi mâncatul gratis la cantină. Singurul lucru util pentru Ştefan, în această perioadă, a fost că s-a însurat din dragoste şi lucru curios, nevasta lui îl mai suporta şi astăzi. Profitând de balamucul revoluţionar, Ştefan, entuziasmat, se lăsă de studii şi începe să încerce să facă bani. Taximetrist, tâmplar, barman, reprezentant de vânzări sunt câteva din meseriile la care rând pe rând a renunţat. În Italia a intrat clandestin exact când America pierdea pe rând cele două turnuri gemene. În treisprezece ani cât a durat şederea sa, Ştefan a făcut mulţi prieteni şi tot atâtea meserii. Îngrijitor de bătrâne, şofer, macaragiu, magazioner. Îndrăgostindu-se de cea mai frumoasă ţară din lume, amicul nostru se capătă cu o cetăţenie cu care se mândreşte mult. Mult. Dar cum criza bântuie prin toată Europa, Ştefan speriat părăseşte continentul, atras de miracolul Canadei. Miracolul a durat trei zile, respectându-şi definiţia de miracol. Nu închei fără să vă spun de activitatea sa de prozator. Scurt. Prozator scurt. A scris în jur de 50 de poveşti, mai toate optimiste şi zâmbitoare. Unele tratează prostia, altele sexul şi altele pe amândouă la un loc. Altele nu. Un lucru îmi pare interesant la ele, la texte, personajele îmi par cunoscute, toate... O fi pentru că sunt obişnuite, comune, nu au nimic extra. Lectura plăcută! Ştefan Serşeniuc *erată. Între timp a scris si câteva poezii. Nu multe.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 1.283