Poetul vesel

Publicat de Ştefan Serşeniuc, 9 noiembrie 2013

Cu hârtia în faţa ochilor, cu două creioane bine ascuţite, Ovidio se chinuia să scrie o poezie.

Un creion albastru, pentru idei şi altul roşu pentru idei bune.
Avea în dreapta lui dicţionarul de rime, un cărţoi enorm, unde aşteptau să fie folosite mai toate rimele posibile şi imposibile, mai toate rimele deja rimate în vreo poezie sau cele ce aşteptau fremătătoare să rimeze între ele, într-una nouă.
Rime trecute şi rime virgine!

Ideea şi-o notă repede, că parcă suna, aşa a poezie şi deschise repede dicţionarul de rime şi găsi „pe tine”, care parcă-i făcea cu ochiul, care mergea bine cu virgine. Pe o foaie de hârtie nouă – deh la idei noi, hârtii noi – şi cu creionul roşu scrise:
Ah, poetul, iubit-o, poetul
Nu încerca să-i afli secretul,
El are rime trecute şi rime virgine,
Cu care să te’mbârlige pe tine

Citi, reciti şi oftă cu gândul la Rita. Iubita lui cea de taină. Rita! Toţi poeţii, şi asta a citit-o în cărţile unde se povestea despre viaţa lor, aveau o iubită de taină, nedeclarată, care le făceau să sufere, pe ei poeţii. Aici, Ovidio avea dreptate, toţi poeţii sunt un pic mazochişti, în sensul bun al cuvântului, dacă-l are. Toţi se îndrăgostesc ca să se chinuie, toţi iubesc în taină, în aşa de mare taină, încât aleasa inimii habar nu are că despre ea e vorba, că ea este eroina principală din poezie. Şi, poate, cine ştie, se gândeşte şi ea că i-ar fi stat bine cu poetul, într-o aventură amoroasă. Dar nu, iubirea e pură dacă-i nedeclarată! O fi!

Oare ar vibra ea la strofa pe care tocmai o scrisese Ovidio cu creionul roşu? Şi-şi imagină pe Rita în formă de coardă, de elastic, bine întinsă şi pe el pişcând-o, aşa cam în dreptul fundului şi ea să vibreze… să vibreze…
Iubito, numele tău e elastic,
Iar tu vibrezi atât de orgasmic
Te-ntind, te-ntinzi ca o coardă,
Pe divan, la mine-n mansardă.

S-ar putea supăra că i-am spus că-i o coardă? Sau nu? Poetu’, deh, poetul, poate folosi cuvintele cum vrea, cuvintele sunt armele sale. Totuşi coardă, coardă nu, aduce a curvă… coardă, hoardă, pancardă, zgardă, sefardă, bombardă… toate fac rima cu mansardă, dar nu vin bine. Te-ntinzi că o hoardă, hoarda s-a întins de la mama dracului din Mongolia şi până la Roma… Te-ntinzi ca o pancardă, nici atât, aş putea-o întinde eu pe o pancardă şi la gât să-i pun o zgardă, să-mi dansezi ca o sefardă, ah! Aş exploda ca o bombardă! Nu! Nu! Asta e problema mea – nu pot să fiu vesel, un poet nu poate fi vesel, un poet suferă, un poet este neînţeles, nici chiar el pe el nu se înţelege. Hi! Hi! Să explodez ca o bombardă! Rita, Rita, cum mă faci tu să sufăr. Hihi! Poeţii suferă în tăcere, eu vreau să sufăr în scris, aşa, cu gura până la urechi! Hihi!

Mai inventase, Ovidio avea o mulţime de idei, şi aşa, ca un catastif al cuvintelor care aşteptau rima. Din poeziile moderne, fără rimă, lua ultimele cuvinte din rând şi le trecea în caietul lui, ca o îndreptare a nedreptăţii făcute de cine ştie ce poet neinspirat, pentru că Ovidio ura poeziile fără rimă, nu putea să le înţeleagă. Îi părea că nu-i normal ca într-o poezie ultimele cuvinte de pe rând să nu rimeze, cu rime una sub alta, la două trei versuri depărtare, încrucişate, sau cum or fi ele, dar o poezie fără rimă, putea fi, în cel mai bun caz proză scrisă întru risipa colii de hârtie, adică fără să scrii rândul până la capăt, şi nu poezie.

Din recuzita de poet, pe lângă creionul albastru din stânga pentru idei, creionul roşu din dreapta pentru idei bune, cărţi, foi, foiţe şi dosare, Ovidio mai avea un dulap special cu haine de poet, cu îmbrăcămintea de poet. Cu fotografiile poeţilor preferaţi, la care cu regret în suflet le tăia capul, asta ca să nu se priceapă cine şi cum e, deci cu pozele se ducea la croitor şi comanda o pereche de pantaloni, precum marele poet romantic E., o vestă cu buzunare şi eventual un lănţuc pentru ceas, exact ca al poetului Lord B., cămaşa, la fel de boţită, cu guler cu margini rotunjite şi cu mânicile în clini, identică cu cea a inegalabilului modernist X. Şi, se îmbrăca în ton cu poezia pe care o terminase. Iubire nedeclarată, romanticism, pantaloni negri, două pense, ghetre, papion. Cuvinte scoase stocastic dintr-o urnă, dadaism, pantaloni cu dungi, cămaşa cu buline, geacă în carouri, culori asortate aleator. Pace, love, pop, tot boţit, jeans, fum, voce răguşită, nebărbierit. Ovidio se transformă, în funcţie de poezia terminată, în poetul ideal al poeziei sale. El se transformă după chipul şi asemănarea creaţiei sale şi nu invers. Era ca un actor în piesa sa. Ce mai, era demn de un poet adevărat!

Tot pe masa lui de poet, în stânga, stau un vraf de cărţi de poezie scrise de cei mai renumiţi poeţi. Romantici, vechi, noi, antici sau moderni. De toate culorile, negri, albi, galbeni, din toate ţările şi în toate limbile. Totuşi ceva, îşi zise Ovidiu, totuşi ceva au ăştia, tot maldărul ăsta de poeţi, în comun. Morţi! Sunt toţi morţi! Poeţii cei mai buni sunt cei morţi. Un poet bun este un poet mort, gândi viitorul posibil poet. O idee drăcească îi vine în minte: ce-ar fi să moară, să moară ca să devină şi el un poet bun. Dar nu de tot, aşa, numai cât să vadă cum va evolua el pe piaţa liberă a poeziei.

Din câte ştie el, câţiva dintre poeţi s-au sinucis deja, nu-i o noutate, s-au sinucis şi după aia au devenit faimoşi… dar dacă eu mă sinucid şi nu devin faimos, merită riscul? îşi zise Ovidio… Cum ştiu eu, odată mort, sinucis, dacă am sau nu succes cu poeziile mele? Frumoasă dilemă!

Rezolvarea – căci la orice dilemă şi la orice problemă există o rezolvare -, totul e să deschizi ochii şi mintea şi să prinzi momentul! Momentul nu se lăsă aşteptat! Ochii şi mintea îi avea deschişi! Deci, iată soluţia: vecinul de la zece, domnul Însorescu, bun amic, scriitor de poezie, chiar dacă fără rimă, îl va ajuta să dispară. Îi explică cu calm, sus, în apartamentul de la ultimul etaj, cu două berici în faţă iar restul în frigider, cum el, poet cu rimă, dar fără noroc, cum el, suferind în taină, iubind-o nebuneşte pe Rita, care-i ca o coardă, cum creionul roşu e cel mai folosit, în detrimentul celui albastru, rimele rimează şi calul nechează… Aoleu şi vai de mine, lasă berea, dă-i cu vin. E! Lasă vinul, dă-i cu bere! Măi poete, măăăăi poeeeeteee, ţi-au sucit găăătul nişteee feeeete! Totul se termină la a cincea tură de bătăi în ţeava de la calorifer, ultima bere şi somnul brusc în care au căzut amândoi.

Dimineaţa, capul le era cât o baniţă, fiecare cu baniţa lui. Însorescu nu a ajuns la servici şi nici Ovidio – el, săracul, nu avea unul, poet fiind. Planul era făcut de cu seara, beţi-beţi, dar plini de idei – cum s-ar spune, nu şi-au băut minţile. El, Ovidio, poet cu rimă, se va ascunde la Însorescu, poet fără rimă, până când posteritatea, cu toate că el nu a murit, căci posteritatea implică un mort, va aprecia la justa valoare ceea ce el a scris. Planul era perfect şi nu putea da greş. Nicicum! După o săptămână, Însorescu îi spuse cu lacrimi în ochi că nimic nu este pierdut încă, nu trebuie să dispere, iar speranţa-i ultima care moare. După zece zile, nimeni, chiar nimeni nu observă lipsa poetului nostru. Seară de seară berea, vinul şi lălăială nu lipseau din planul perfect al poeţilor noştri, cu rimă sau fără. Însorescu pierdu serviciul după a noua zi de nedus, lucru care l-a transformat radical. S-a apucat de poezii cu rimă, în care înjura guvernul, prezent, trecut şi viitor. Ovidio, ca să-i aline durerea, îi dărui cartea sa de căpătâi, rostul vieţii sale, lumina ochilor săi. Dicţionarul de rime! Se pupară şi au hotărât să rămână prieteni până când moartea îi va despărţi, cu toate că unul dintre ei era deja sinucis.

La sfârşitul a două săptămâni crunte, dar nu numai pentru vinul şi berea gâlgâitoare, ci pentru aşteptarea recunoaşterii lui Ovidio ca poet, cineva bătu de două ori câte două bătăi la uşa lui Însorescu. Era, aşa, ca un semnal. Să fie cineva de la vreo editură, de la vreun ziar, cenaclu… Cine ştie?

Cioc-cioc, pauză, cioc-cioc!
Ovidio! Ovidio!

Era Rita, care-l fulgeră cu privirea pe Ovidio şi-i zise:
„A ieşit la pensie împuternicitul de la bloc de la noi, ţi-am pus cv-ul acum o săptămână şi ţi l-au acceptat. Trebuie să duci gunoiul din bloc, să mături scările, să curăţi de zăpadă, iarna, şi mai ştiu eu ce. Plata e de 800 de lire pe lună plus un apartament la parter, gratis, chirie, apă şi gaz, internetu-i pe banii tăi. Şi eu mă mut cu tine. De mâine dimineaţă, te prinzi?”
” Şi din seara asta!” răspunde Ovidio cu inima la galop. „Da de unde ştii că eram aici?”
„Tontule, dar cine-ţi bătea în ţeavă în fiecare seară, zi mersi că nu v-am spart uşa şi capurile voastre seci de beţivani nesimţiţi şi de cântăreţi behăitori!”

În fiecare seară, Ovidio al nostru îi compunea poezii cu rimă sau fără, deşucheate sau deochiate iubitei sale Rita. Ea râdea cu gura până la urechi în apartamentul lor de la parter. Făceau dragoste mult şi amândoi erau fericiţi.

A! Însorescu a găsit un post de scriitor de poezii cu rimă în ziarul opoziţiei.
Jos guvernu eu vă strig,
Că mi-a rămas numa’ borta de la covrig,
Mi-aţi lua-o şi pe asta,
Să-mi pupaţi în c…r nevasta!


Ştefan Serşeniuc

Curriculum vitae* Ştefan este născut în 1966 în ultima zi din zodia Leului, deci deja cu porniri feciorelnice, în Suceava. Odată cu rebotezarea regiunilor în judeţe ia calea pribegiei, semn ce-l va dura toată viaţa şi se stabileşte cu părinţii la Botoşani. Frumos oraş. La Şcoala 11, renumită pentru premiile de la Olimpiade şi alte întreceri hărniceşti, reuşeşte cu chiu cu vai să ia o menţiune gradul trei într-un an în care doi dintre cei mai buni ca el se absentează. Ştefan face parte din ultima generaţie care nu dă treapta întâi, astfel încât este acceptat cu brio la Laurian, liceu vechi şi cu tradiţie. Aici, devenit utecist pe motiv de vârstă şi reuşeşte să nu aibă prea multe probleme de învăţătură. Unica corijenta, pe motive de neseriozitate, o are la limba română. Acest lucru îl va marca toată viaţa. Neseriozitatea! Imatura înclinaţie către mecanică, ştia să folosească şurubelniţa, cheia franceză şi alte unelte de profil, o determina pe mama să îl împinge către Facultatea de Mecanică, Iaşi. Aici i se dezvoltă multe calităţi nefolositoare. Băutura, fetiţele, chiulul de la şcoală şi mâncatul gratis la cantină. Singurul lucru util pentru Ştefan, în această perioadă, a fost că s-a însurat din dragoste şi lucru curios, nevasta lui îl mai suporta şi astăzi. Profitând de balamucul revoluţionar, Ştefan, entuziasmat, se lăsă de studii şi începe să încerce să facă bani. Taximetrist, tâmplar, barman, reprezentant de vânzări sunt câteva din meseriile la care rând pe rând a renunţat. În Italia a intrat clandestin exact când America pierdea pe rând cele două turnuri gemene. În treisprezece ani cât a durat şederea sa, Ştefan a făcut mulţi prieteni şi tot atâtea meserii. Îngrijitor de bătrâne, şofer, macaragiu, magazioner. Îndrăgostindu-se de cea mai frumoasă ţară din lume, amicul nostru se capătă cu o cetăţenie cu care se mândreşte mult. Mult. Dar cum criza bântuie prin toată Europa, Ştefan speriat părăseşte continentul, atras de miracolul Canadei. Miracolul a durat trei zile, respectându-şi definiţia de miracol. Nu închei fără să vă spun de activitatea sa de prozator. Scurt. Prozator scurt. A scris în jur de 50 de poveşti, mai toate optimiste şi zâmbitoare. Unele tratează prostia, altele sexul şi altele pe amândouă la un loc. Altele nu. Un lucru îmi pare interesant la ele, la texte, personajele îmi par cunoscute, toate... O fi pentru că sunt obişnuite, comune, nu au nimic extra. Lectura plăcută! Ştefan Serşeniuc *erată. Între timp a scris si câteva poezii. Nu multe.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 665