Poezia buclucaşă

Publicat de Ştefan Serşeniuc, 24 martie 2014

Mirciulică era îndrăgostit de Alexandrina.

Amândoi erau în clasa a douăsprezecea de liceu. Amândoi în aceeaşi clasă, de un an şi ceva numai – el se transferase cu ai săi, de undeva din nord. Când el a văzut-o pe ea, a fost destul. S-a înamorat. Aşa, lulea.

Sensul îndrăgostirii lulea îmi este neclar, îl folosesc toţi, dar nu cred că vreunul ştie ce-i cu luleaua asta şi de ce este atribuită îndrăgostiţilor. Poate vreunui paşă turc i-o fi plăcut aşa de mult să tragă din lulea tutunul, că o avea mereu cu el în buzunar şi… lumea vorbeşte… Mirciulică al nostru era îndrăgostit de Alexandrina. Asta-i clar, v-o spun eu, în schimb, turcul şi luleaua, nu ştiu, nu pot să fiu sigur.

Dar, ca orice îndrăgostit de liceu, el suferea în tăcere. Se ştie – şi pot să o confirm şi eu şi sunt sigur că şi voi aţi trecut prin asta – până la o anumită vârstă te îndrăgosteşti şi taci. Şi chiar mai mult, te ascunzi de cel pe care îl iubeşti. Sunt sigur că dacă Alexandrina şi-ar fi luat inima în dinţi şi i-ar fi spus lui Mirciulică… „Ascultă, bă, tu, mă iubeşti sau nu?”, el, ruşinat, şi năuc de o aşa surpriză, roşu până în vârful urechilor, ar fi negat, capabil să jure pe ce are mai sfânt. Dragostea lui, inutil s-o mai spun, era infinită şi ar fi dat orice ca ea, Alexandrina, să-i fie pereche, să-i fie soţie, să fie împreună cu ea, până la capăt. Problema amorezului nostru era una singură, cum să-şi demonstreze el drăgostea faţă de ea, care, inutil s-o mai spunem, nici nu bănuia. A plănuit să o răpească şi să fugă cu ea undeva departe-departe… dar se iveau două probleme, una ca nu avea maşină cu ce s-o răpească şi doi, chiar dacă ar fi luat un taxi, la câţi bani avea el, departe-departe nu ar fi putut ajunge. Aşa că soluţia îi păru un pic disperată. A văzut într-un film că, odată, unul, ca să-şi demonstreze dragostea, a cumpărat iubitei o casă şi o maşină, şi ea s-a îndrăgostit pe loc -de aici firescul happy end. Dar, din nou problema banilor, aşa că a plănuit cum să spargă o bancă, să fure tot ce găseşte înăuntru, să cumpere casă, maşină şi să-i spună că pentru ea şi-a riscat libertatea, viaţa şi… Totul era planificat, totul era stabilit până la cel mai mic detaliu, ziua, ora minutul, secunda… Când poliţistul de la intrare l-a întrebat ce doreşte, s-a speriat aşa de tare, că a luat-o la fugă… Hotărât lucru, el, în viaţa lui nu va mai sparge nici o bancă. I-a ajuns una.

În fiecare zi nu se gândea decât la ea, la cum să-i demonstreze, cum să-i arate cât de mult o iubeşte.

S-a apucat de cântat la chitară, decis că era o metodă clasică, încercată şi cu mari şanse de izbândă. Serenadele întotdeauna au muiat inimile la fete. După o lună de chin şi cu buricul degetelor însângerate de atâta dragoste, s-a lăsat păgubaş, zicându-şi că ar fi trebuit să se apuce de muzică mult mai înainte, aşa, pe la 4-5 ani, căci astfel, acum, în clasa a douăsprezecea, ar fi fost în stare să cânte bine. Îi era un pic ciudă pe taică-su că nu a procedat precum tatăl lui Mozart… Se ştie că bravul compozitor a început să cânte la pian de mic, de foarte mic, iar Mirciulică al nostru era convins că tatăl lui, a lui Mozart, ca să nu sufere Amadeus şi să-i vină greu să-şi demonstreze dragostea faţă de vreo Constanţă, l-a pus pe acesta să cânte. Aşa că Mozart, când a ajuns mare şi îndrăgostit, a ştiut cum s-o ia pe Constanţa şi să-i cânte.

O altă cale de a-și demonstra dragostea ar fi fost pictura, îşi spuse în sinea lui, căutând în continuare soluţii, şi răsfoind un catalog de picturi celebre, mai rotunjoare sau mai uscăţive, mai acoperite sau mai golaşe, mai nude, imaginându-şi pe Alexandrina sa pozându-i în asemenea postura, decise că pictura l-ar transforma într-un porc neruşinat şi renunţă repede la idee.

Dragostea, în accepţiunea lui, era ceva pur, angelic, necarnal, neobscen şi asexuat. Se gândi că el, în eventualitatea căsătoriei cu ea şi, dacă ar decide să facă, aşa, copii, ca să-i demonstreze cât de pur o iubeşte el, s-ar putea înmulţi împreună prin spori, precum ciupercile, sau în cel mai rău caz prin diviziune… multiplicarea prin diviziune…

Poetic spus!…

Aici, în acest punct, Mirciulică a înţeles că unica metodă de a-ţi demonstra dragostea este o poezie. Şi a decis să fie poet. Cu ea şi numai cu ea. Deja ştia ceva despre poezie, deh, bacalaureatul bătea la uşă şi profa de română era pretenţioasă rău, lucru ce-l ajuta… într-un anumit sens. Romantici, moderni, ruşi, francezi, autohtoni, dadaişti, nunuisti, maiştiueucum-işti… Toţi au fost devoraţi de Mirciulică al nostru, care între timp deveni expert în rime şi în scrisul frumos.

Înfierbântat de dragoste, poeziile îi ieşeau una după alta, una mai frumoasă şi mai delicată decât alta. Având un model precum Alexandrina, treaba era simplă. E uşor să scrii un Luceafăr când ai o aşa… Venus. E uşor pentru poeţi să scrie, când au muza în faţă, e mai greu pentru muze să-i suporte, pe poeţi, dar nu-i cazul lui Mirciulică, care, cum v-am spus, era sincer.

Până la acest punct. Ultima poezie i-a ieşit o bombă! Era ceva nemaiauzit, ceva plin de inspiraţie şi plin de rime. Toate cuvintele între ele rimau, nu ca la celelalte poezii scrise până acum. La Mirciulică, fiecare cuvânt îşi găsea rima sa, nu numai ultimul cuvânt, ca de obicei, ci şi primul din primul vers cu primul din al doilea vers, al doilea cuvânt cu al doilea din următorul vers… şi aşa mai departe, totul era o rimă, rimele i se încrucşiau, i se împerecheau, i se îmbrăţişau. Sublimul, Mirciulică a atins sublimul!

Iar acum, că a reuşit să-şi exprime în scris dragostea sa mare, trebuia să aleagă numai momentul în care să-i recite poezia. Curajul, îi lipsea curajul să-i declame dragostea cu a lui scriere. Soarta îi surâde şi, ca la fiecare sfârşit de liceu, se organizează un bal în care toţi sunt invitaţi. Şi Alexandrina, şi Mirciulică. Momentul, ne este clar la toţi, va fi seara balului. Atunci se va decide soarta amorului secret. Declaraţia, gândi el, va fi făcută între patru ochi, aşa că, dacă cineva mă vede, nu aude ce zic, şi ea dacă mă refuza, măcar nu mă fac de râs. Căci, iubirea nu este neapărat să fie biunivoca, ea poate fi şi echivoca… Ce confuzie!

Totuşi, îi veni un dubiu lui Mirciulică. Dacă poezia lui nu va avea efectul scontat? Dacă nu va cuceri inima Alexandrinei? Nu poate el să decidă că poemul e bun. Nu, el ar fi cel mult un critic subiectiv şi atunci… adio! Obiectivul lui s-ar putea să fie ratat şi dragostea să-i rămână fără răspuns.

Aşa că, ce se gândi el, să recite poezia şi Ceciliei, să vadă reacţia. Cecilia se îndrăgosti nebuneşte de Mirciulică. Şi-a zis că poate ea era prea sensibilă şi reacţiona prea tare la rimele lui, aşa că a încercat şi cu Cerasela. Cerasela se îndrăgosti nebuneşte de Mirciulică. Şi dacă tot a început, a continuat cu Mihaela, cu Maria şi cu Eva. A funcţionat cu toate. Toate, îndrăgostite înnebuneşte de Mirciulică.

Inutil să vă mai spun că, la balul de sfârşit de an, el a încercat toată seara să-i recite poezia Alexandrinei, cea fără de pereche. Dar, când îl lăsă Cecilia, îl luă Maria, după Maria, Cerasela urmă. Mihaela şi cu Eva făceau şi ele cu rândul… Noaptea-i scurtă, balul s-a terminat şi el, dintr-o iubire eternă s-a ales cu cinci. Iubiri eterne.

Nu-i rău să fii poet… îşi zise Mirciulică fericit…


Ştefan Serşeniuc

Curriculum vitae* Ştefan este născut în 1966 în ultima zi din zodia Leului, deci deja cu porniri feciorelnice, în Suceava. Odată cu rebotezarea regiunilor în judeţe ia calea pribegiei, semn ce-l va dura toată viaţa şi se stabileşte cu părinţii la Botoşani. Frumos oraş. La Şcoala 11, renumită pentru premiile de la Olimpiade şi alte întreceri hărniceşti, reuşeşte cu chiu cu vai să ia o menţiune gradul trei într-un an în care doi dintre cei mai buni ca el se absentează. Ştefan face parte din ultima generaţie care nu dă treapta întâi, astfel încât este acceptat cu brio la Laurian, liceu vechi şi cu tradiţie. Aici, devenit utecist pe motiv de vârstă şi reuşeşte să nu aibă prea multe probleme de învăţătură. Unica corijenta, pe motive de neseriozitate, o are la limba română. Acest lucru îl va marca toată viaţa. Neseriozitatea! Imatura înclinaţie către mecanică, ştia să folosească şurubelniţa, cheia franceză şi alte unelte de profil, o determina pe mama să îl împinge către Facultatea de Mecanică, Iaşi. Aici i se dezvoltă multe calităţi nefolositoare. Băutura, fetiţele, chiulul de la şcoală şi mâncatul gratis la cantină. Singurul lucru util pentru Ştefan, în această perioadă, a fost că s-a însurat din dragoste şi lucru curios, nevasta lui îl mai suporta şi astăzi. Profitând de balamucul revoluţionar, Ştefan, entuziasmat, se lăsă de studii şi începe să încerce să facă bani. Taximetrist, tâmplar, barman, reprezentant de vânzări sunt câteva din meseriile la care rând pe rând a renunţat. În Italia a intrat clandestin exact când America pierdea pe rând cele două turnuri gemene. În treisprezece ani cât a durat şederea sa, Ştefan a făcut mulţi prieteni şi tot atâtea meserii. Îngrijitor de bătrâne, şofer, macaragiu, magazioner. Îndrăgostindu-se de cea mai frumoasă ţară din lume, amicul nostru se capătă cu o cetăţenie cu care se mândreşte mult. Mult. Dar cum criza bântuie prin toată Europa, Ştefan speriat părăseşte continentul, atras de miracolul Canadei. Miracolul a durat trei zile, respectându-şi definiţia de miracol. Nu închei fără să vă spun de activitatea sa de prozator. Scurt. Prozator scurt. A scris în jur de 50 de poveşti, mai toate optimiste şi zâmbitoare. Unele tratează prostia, altele sexul şi altele pe amândouă la un loc. Altele nu. Un lucru îmi pare interesant la ele, la texte, personajele îmi par cunoscute, toate... O fi pentru că sunt obişnuite, comune, nu au nimic extra. Lectura plăcută! Ştefan Serşeniuc *erată. Între timp a scris si câteva poezii. Nu multe.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 751