Fericirea este raportul dintre Realizare şi Obiectivul propus. F = R/O, dacă obiectivul propus este mare, prea sus pentru noi, iar realizarea nesemnificativă, raportul este mai mic, ceea ce duce la nefericire. Dacă ce ne dorim este normal, uşor de făcut şi deci este posibil pentru noi să facem, raportul se apropie de unu, ceea ce dă fericirea de om normal.
Excludem cazurile în care nu avem nici un obiectiv şi realizăm ce nu am putea realiza în condiţii normale, cum ar fi, de exemplu, câştigarea unei sume enorme la loto. Transpunerea matematică a acestui caz limita ar fi R, realizarea = infinit iar O, obiectivul=0 ar fi infinit supra zero şi atunci, matematic vorbind, se aplică teoria lui L’Hopital, iar în graficul fericirii ar putea un punct de inflexiune – tradus, ar fi un punct unde viaţa ia o turnură deosebită şi e periculos pentru sănătate, pentru minte, să devii, aşa, fericit dintr-o dată, poţi să te strici la cap. Al doilea caz extrem ar fi obiectiv enorm şi realizare nulă, caz care iar ne duce la un incipient calcul diferenţial şi iar ne poate da un punct de inflexiune, care, am văzut, nu este benefic pentru cel ce caută fericirea.
Aşadar fericirea depinde de noi, în principal. Fixând obiectivele la înălţimea noastră, rezultatele ar putea să ne dea satisfacţie şi deci fericire.
Ca un tertip, o scurtătură ar fi să ştim cât putem face şi să ne fixăm obiectivul la cât putem noi, astfel încât R=O şi deci raportul este 1, fericire normală! Dar asta duce şi la o plafonare, la o non evoluţie. Dacă-mi pun în minte să cuceresc inima celei mai urâte fete din sat, rezultatul va fi imediat şi deci fericirea atinsă. Dar să încercăm să evoluăm şi să ne fixăm ţintele sus, nu chiar în înaltul cerului, ci aşa, un pic mai sus decât ajungem în mod normal. Din nou, ca să ne apărăm şi să găsim scuze în caz de nereuşită, am putea spune că „strugurii sunt acri” şi gata, nu ne mai întindem să ajungem obiectivul. Dar nu, am zis că vrem să evoluăm.
Conform formulei noastre, dacă ce ne-am propus este mare, atunci ca să fim fericiţi ar trebui să avem rezultate mari. Ei, cum facem să avem rezultatele astea? Am putea spune că cine ştie tot, tot ce s-ar putea şti, ar avea rezultate excelente. Da, dar nu e destul, am întâlnit mulţi oameni care ştiau, ştiau multe dar nu se descurcau, nu aveau siguranţă, nu se simţeau bine când erau provocaţi de către fericire, şi atunci rămâneau nefericiţi cu toată ştiinţa lor. Să numim autostima acest factor care influenţează atingerea rezultatului nostru. Am putea chiar include cunoaşterea în autostimă, adică mă simt bine când ştiu, la care adăugăm controlarea sentimentelor noastre, a sensibilităţilor noastre şi, în plus, fenomenul de „să ai publicul de parte ta”.
Să le luăm pe rând. Dacă mă apucă emoţia, plânsul-râsul, când sunt în plin proces de realizare, dacă-mi las adrenalină să circule liberă, fără s-o pot controla, devine totul un dezastru. Emoţia joacă murdar în realizarea obiectivelor, te încurca, aşa că ea vine ţinută în frâu. Publicul are rol de al doisprezecelea jucător pe terenul de fotbal, ovaţiile lui sunt mai importante decât un golgheter, mai valoroase decât un arbitru ce-ţi ţine partea.
Să recapitulăm cum vine cu fericirea. Eu, cel cu realizările, mă autostimez pentru că sunt inteligent, pot să-mi controlez emoţiile şi am publicul de parte mea, şi, deci, nici un obiectiv nu-mi stă în cale. Rezultatul! Fericirea e la picioarele mele! Acum îmi pare că are sens toată teoria!
P.s.
Am exclus din joc fericirea provocată de droguri, alcool şi mai ştiu eu ce, din cauza duratei lor efemere şi pentru că nu sunt influenţate de personalitatea căutătorului de fericire. Fericirea lor este o întontire şi o adormire a senzaţiilor, surogat la îndemână persoanelor mai slabe de fire, iar noi suntem tari.
