Un strigăt, răscopt de amarnică așteptare,
Se prăvălește zgomotos peste necuprinderi
În rostogoliri de haotică desfătare
Bocindu-și tărăgănat amintirile zilei de ieri.
Se poticnește la colțurile străzilor neșlefuite
Precum un călător ce a uitat itinerariul,
Se fâstâcește, uitat prin lumi nebănuite,
Pentru o clipă devenind mai alb ca varul.
Însă deodată, sfredelind întreaga zare,
Purcede la drum însutindu-și fuga
Spre nicăieri, în căutarea unui oarecare
Ce ar fi dispus să-i îngurgiteze ruga.
Se tolănește pe obloanele caselor tăcute
Și îngropate în rugina traiului cotidian,
Încrustându-se în umbre slute
Strivite anevoios pe vreun maidan.
Și apoi, de vânt pălmuit cu furie
Precum un părinte neîndurător și aspru,
Se reîntrupă în evadarea plumburie
Căutând în amintirea unui astru.
