Cuvinte şi expresii caracteristice pentru limbajul familiar-argotic din ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Exemplele selectate fac parte din categoria inovaţiilor care au cunoscut un success imediat, pătrunzând nu numai în vorbirea multor persoane, ci şi în texte scrise, în primul rând în publicistică.
”Marfă”
Unul dintre cei mai reprezentativi termeni ai vorbirii familiar-argotice actuale (mai ales a acelui registru sociolingvistic care e numit ”vorbirea tinerilor”, chiar dacă nu are limite de vârstă rigide) e marfă. Cuvântul confirmă ideea că mijlocul predilect de îmbogăţire al argourilor româneşti este modificarea semantic a elementelor deja existente în limba comună; în cazul de faţă, schimbarea de sens se asociază cu o modificare de comportament gramatical. Substantivul marfă e folosit acum cu valoare adjectival (ca adjectiv invariabil) sau adverbial, exprimând o caracterizare pozitivă, chiar superlativă: ”Un tip superb – marfă!”; ”Boxele bubuiau, băutură peste băutură, a fost marfă”.
Cum se vede, termenul beneficiază deja de atestări jurnalistice, în care marcarea prin ghilimele nu indică neapărat o ipotecă distanţă ironic, ci mai ales relative sa noutate: ”au contribuit, fiecare după puteri, la acordarea calificativului marfă acestei petreceri”. Termenii care exprimă în modul cel mai general o evaluare pozitivă sau negativă (echivalenţii lui bun – rău), ca şi cei care cuprind o intensificare a aprecierii (excelent – îngrozitor) sunt foarte des folosiţi în comunicarea curentă şi implică un grad mare de subiectivitate şi chiar de afectivitate; de aici şi nevoia de a-i subtitui periodic, pentru a reîmprospăta inventarul expresivităţii. Acum câteva decenii, enunţul judecăţilor tranşante era asigurat, în registrul colocvial-argotic, de cuplul mişto – nasol; cele doua cuvinte sunt încă în uz, dar s-au banalizat, iar generaţiile mai tinere recurg cu precădere la sinonimele lor, marfă şi naşpa.
Termenul de bază marfă cu înțeles argotic relativ recent, dar cu o mare răspândire, are deja un sens superlativ, se folosește ca determinant cu valoare adjectivală, cu sensul, foarte bun, excelent: o muzică marfă.
”De cartier”
Una dintre cele mai noi expresii colocviale, frecvente în limbajul tinerilor, este de cartier: construcţie doar parţial transparent, deoarece substantivul cartier, în sine nemarcat pozitiv sau negative, poate denumi deopotrivă zone de periferie şi zone central, părţi atât de sărace cât şi foarte luxoase ale oraşului. Sintagma în care apare determinantul de cartier, cu sensurile sale recente, pot fi întâlnite în conversaţiile juvenile cotidiene, în textile musicale – sau, în scris, în paginile ziarelor ori în listele de discuţii din Internet. Se ştie că muzica generaţiilor foarte tinere din anii ‘90 (rap, hip-hop) a contribuit în mod decisive la răspândirea emblemei cartierului e suficient să amintim o serie de titluri din această perioadă – al unui album muzical (De cartier), al unei casete (Star de cartier), al unor piese muzicale: Limbaj de cartier; Poveste de cartier etc.
Evoluţia semantică a cartierului urmează aşadar, la distanţă în timp, pe cea a substantivului mahala, în cazul căruia o desemnare iniţial neutră a căpătat treptat sensuri depreciative (evidente azi în deteminantul de mahala sau în derivatele mahalagiu, mahalagioaică, mahalagesc etc.)
Argoul reprezintă o sfera lexicală cuprinzătoare, în care se înscriu atât argoul (conceput în sens restrâns, ca limbaj criptic, propriu celor aflaţi în conflict cu legea), cât şi jargoanele unor grupuri sociale, profesionale, de vârstă etc. Această accepţiune a argoului derivă din caracteristicile de oridin pragmatic-funcţional comune argoului şi jargonului.
Ambele reprezintă limbaje ale unor grupuri sociale omogene şi relative închise (infractori de diverse tipuri-hoţi de buzunare, spărgători, traficanți, şmenari, deţinuţi, prostituate,- elevi, studenţi, militari, sportivi etc.).
Caracterul convenţional, codificat al celor două limbaje se explică prin intenţia vorbitorilor de a se izola de restul comunitaţii; limbajul devine astfel pentru argotizant un mod de a-şi afirma identitatea de insider, apartenenţa la grup şi chiar un anumit sentiment de superioritate inând de statutul său de ,,iniţiat’’.
În limbajul argotic, afectul se manifestă mai puternic şi mai frecvent decât în celelalte registre lingvistice. De aceea sunt căutate în permanenţă mijloace noi de expresie care să exprime nevoile şi simţurile vorbitorilor de argou.
