La baza constituirii sale, realismul rus a avut și modele occidentale (în principal pe George Sand sau Honore de Balzac), dar și din opera lui Nicolai V. Gogol, Alexandr Sergheevici Pușkin sau Mihail Lermontov. În perioada sa de maturitate, realismul rus se conturează ca o literatură complexă, reprezentând nu doar aspectele negative ale vieții, ci toate nivelurile sociale, morale și intelectuale ale Rusiei epocii respective. Aprofundarea analizei psihologice va fi în sfera de interes a realistului rus mai mult decât construcția armonioasă sau echilibrul operei;astfel idealul acestuia va fi fluența, accesibilitatea și simplitatea
”Spre deosebire de prima jumătate a secolului al XIX-lea, pătrunsă de scopurile realismului tonic, cea de-a doua jumătate a veacului suportă efectele devitalizării burgheze și îi pune regresul și epuizarea. Naturalismul coincide perfect cu acest moment de eșec atroce al omenescului, umanul suportând mai mult ca oricând în viziunea artei, presiunile degenerescenței.”
În ansamblu, ideologia proletariatului a reprezentat baza filozofică a realismului rus, permițându-i înflorirea și extinderea pe toate planurile, devenind expresia artistică ce-i corespundea. Estetica realistă, dublată de cunoașterea științifică a mecanismelor istoriei, va fi definită ca ”metodă artistică” a materialismului didactic , reprezentând leagănul conceptual al realismului socialist, despre care scrie, în 1935 criticul ceh, Bedrich Smetana, spunea că ”este o concepție ce sintetizează pe plan teoretic rezultatele literaturii sovietice de după Revoluția din Octombrie (…). Totuși, scriitorii revoluționari di alte țări au muncit și ei la conceperea sa și de aceea deschiderea lui este internațională”.
Realismul strânge adepți dintre scriitorii foarte multor țări europene care s-au convertit la comunism, datorită ascensiunii fasciste si hitleriste. Reprezentând una dintre cele mai solide baze ale sistemului sovietic, realismul socialist este protejat de ochii criticii literare, ramânând prezent până în 1990 în discursul oficial ce guverna viața artistică a URSS-ului, cât și a celorlalte state aflate sub influența comunistă.
În ceea ce privește legăturile dintre realismul socialist și celelalte tendințe ale literaturii sovietice, sunt importante de reținut punctele de vedere ale lui T. Motîliova și M. Iahontova: ”Dacă în literatura realistă a secolului al XIX-lea, căutarea simplității, a firescului, a corespondenței stricte cu faptele vieții izvora în parte și din tendința de a respinge emfaza romantică, în literatura realistă a secolului al XX-lea s-a manifestat puternic o altă tendință – aceea de a respinge naturalismul cu brutalitatea caracteristică acestuia, aspectul lui terestru și obiceiul lui de a copia plat, empiric fatele vieții”.
S-a considerat că realismul socialist ar fi fost impus de Stalin în 1934, la primul congres al scriitorilor, destructurând astfel sensul literaturii prin supunerea ei unor principii extrem de rigide. Această estetică literară a fost deseori denigrată pentru ostilitatea față de modernismul manifestat în literatuta apuseană. Criticii considerau că reîntoarcerea la clasicism a avut ca urmare reluarea pozitivismului. Au fost speculate de asemenea și o mulțime de greșeli semnalate de scriitorii și criticii sovietice.
În articolul ”Istorismul și dogmele”, A. Metcenko reproduce un pasaj dintr-un alt articol, ”La muncă!”, apărut în ”Literaturnaia gazeta”, la 29 mai 1932: ”Veridicitatea în zugrăvirea revolutiei- iată cerința pe care noi suntem îndreptățiți s-o adresăm tuturor scriitorilor sovietici fără excepție. În creația sa, scriitorul e dator să arate veridic, revoluționar, realist, prcesele revoluției și victoria ei, tablourile realizării în fapt a unei orânduiri socialiste, în care să nu existe exploatarea omului de către om. (…) Expolatarea veridică a realității noastre, oglindirea ei în adevărata creație artistică e drumul cel mai bun pentru înțelegerea dreptății și forței clasei muncitoare, drumul cel mai bun spre crearea unor opere de artă cerute de masele constructorilor socialismului, de masele celor care luptă pentru victoria revoluției socialiste în întreaga lume. Masele cer artistului sinceritate, veridicitate și folosirea unui realism revoluționar socialist în zugrăvirea revoluției proletare”.
Doctrina realist-socialistă era o realitate obiectivă, apărută și cristalizată în procesul de dezvoltare a literaturii Rusiei sovietice. În ceea ce privește această doctrină, presa din URSS a demonstrat că ea se leagă nemijlocit de fenomenul cristalizării unor noi sarcini în istoria umanității, prezentând de fapt exprimarea idealului socialist ca un nou ideal estetic al omenirii. Realismul socialist s-a constituit în Rusia, sub conducerea Partidului Muncitoresc, înființat de Stalin, care i-a oferit o întemeiere teoretică. Tot în Rusia s-a născut și primul scriitor de excepție al proletariatului- Maxim Gorki- cel care a oferit esteticii realist – socialiste prestigiul artistic care îi era necesar.
Având în vedere legătura dintre realismul socialist și moștenirea literară, au fost lămurite două aspecte foarte importante: primul aspect aducea lămuriri în privința faptului că această doctrină era o metodă de creație și nu o viziune asupra lumii. Realismul socialist nu presupune numai împărtășirea unei concepții înaintate, dar și transformarea ei în practică artistică la nivelul procesului de creație. Al doilea aspect viza explicarea faptului ca ”lupta” se dădea pentru realismul socialist și nu pentru literatura socialistă la modul general. Explicația a fost destul de simplă, având în vedere că doctrina realist – socialistă aprecia în principal moștenirea literară realistă.
Realismul critic s-a structurat pe baza aversiunii față de creația romantică și era caracterizat prin refuzul de a accepta valabilitatea ordinii capitaliste și prin promovarea valorilor de acesta, respectiv: încrederea în forțele creatoare, aspirația spre frumos, demnitatea umană, răspunzând astfel năzuințelor estetice ale maselor. Din păcate însă, realismul critic apăruse într-o perioadă de înflorire a capitalismului, capătând un patos negativ în exces, iar cel pozitiv era vag, confuz sau greșit. Însă mesajul realismului critic era formulat clar și obiectiv, având ca sarcină estetică principală nerecunoașterea capitalismului. Estetica realist-critică aduce în prim plan eroi care se ghidează în viață după propriile idei, fiind obiectivi, independenți din toate punctele de vedere, dar totuși nemulțumiți de viața pe care o duc.
Un exemplu edificator în acest sens este romanul ”Mama” al lui Maxim Gorki, în care realizează o antiteză între cele două generații-Mihail și Pavel Vlasov. Cel dintâi, tatăl, avea o atitudine brutală față de cei din jur își bătea soția și consuma alcool tot timpul, dar se lăuda că este liber, în ciuda faptului că viciile îl stăpâneau. Pavel însă, fiul său trăia în conformitate cu normele morale și își impusese unele restricții, dar se bucura de o libertate desăvârșită pentru că nu există nici un viciu care să-l domine și totuși simțea că trăiește într-un mediu sufocant, care nu-i permite libertatea deplină, acea libertate a cugetului și a spiritului.
Realismul critic reprezenta acel realism în care se făcea critica societății burgheze și a instituțiilor sale dintr-un punct de vedere potrivit căruia sistemul capitalist li se înfățișa scriitorilor ca fiind singurul posibil. Scriitorii care realizau opere literare conform realismului critic, le confereau o mare forță artistică, dar nici o perspectivă asupra viitorului.rnrnCele două forme ale realismului- socialist, respectiv critic au constituit fundamentul literar al acestei doctrine manifestate în Rusia, având în vedere că aceasta a fost una din țările în care a avut cea mai largă arie de răspândire, exceptând, bineînțeles Franța, patria ”nașterii” sale artistice.
