Xativa, 8 August
iOlla, Espana!
Pământ binecuvântat al prosperităţi mele!
Iată-mă în Spania. Iată-mă într-un loc de unde mă voi reîntoarce în ţara mea un alt om. Azi am călcat pentru prima dată pe pământ Spaniol împreună cu vară-mea, Dorina, soţul ei, Ionuţ şi fraţii ei Andrei şi Iulică. Am venit aici la solicitarea Dorinei, căreia trebuie să-i mulţumesc. Cu toate că mi-am lăsat în ţară soţia şi doi copii, nu-mi pare rău. Ştiu că voi putea să creez copiilor mei un viitor, ceea ce în România nu aş fi putut face niciodată. Şi, de altfel, mă întorc de Crăciun.
După ce am coborât din microbuzul ce m-a adus aici, din autogara din Valencia am luat un taxi până la gară, de unde am mai mers o jumătate de oră cu trenul până în Xativa (Aşa se scrie în Catalană şi se citeşte Cşativa, iar în Castellană se scrie Jativa şi se citeşte Hativa), unde Dorina are un apartament închiriat.
Ionuţ, soţul ei, are o firmă de construcţii aici şi voi lucra pentru el începând de poimâine. Mâine stau acasă, pentru a mă odihni după călătoria de aproape trei zile, şi-mi voi aşeza din lucrurile aduse cu mine. (Nu am luat prea multe pentru că, oricum, nu am venit în vacanţă.)
Voi locui cu ei în acest apartament, unde mai locuieşte încă un frate de-al Dorinei, Mihai, şi un prieten al lui, Costel. Nu mă deranjează. Chiria, care, după cum am fost informat, costă 300 de euro, o vom împărţi între noi şi astfel voi avea posibilitatea să economisesc mai mult.
Mâine ies să o anunţ pe soţia mea că am ajuns şi că totul e bine.
Xativa, 12 August
Încă nu am început lucrul. Ionuţ spune că sunt nişte controale şi se teme să mă ia deocamdată, pentru că nu am acte cu drept de muncă. Doar Andrei a mers la muncă, undeva, la cules de măsline. Ionuţ mi-a promis că o să-mi caute şi mie un loc la măsline până când se va mai potoli cu controalele.
Xativa, 18 August
Azi a fost prima mea zi de muncă. Am mers la cules de măsline la o fermă. Îmi plăteşte 20 de euro pe zi. Nu mi se pare foarte greu. Ţi se dă un fel de coş confecţionat dintr-o bucată de prelată întinsă pe un schelet metalic. Are două bretele şi se pune pe după cap. Coşul vine în faţă, aproape încingându-te, fiindcă are o scobitură, unde intră corpul, şi se duce pe sub braţe pentru a nu cădea măslinele pe jos. Aceste coşuri se numesc Avion. Măslinele le strângem cu mâna. De fapt, se bandajează degetele cu un fel de scoci şi le tragem uşor în coş, pentru a nu se lovi prea tare. Acestea sunt măsline de consum, verzi. Cele negre se strâng în Decembrie, din câte am înţeles de la alţi români ce lucrează aici.
Primii mei bani câştigaţi aici. Îi voi pune deoparte. Mâncare mai am de-acasă, la fel şi ţigări.
h: 21.15
A venit Dorina şi mi-a cerut bani pentru curent. I-am dat 13 euro. Mai am 7 euro, dar mâine voi merge din nou la muncă şi voi câştiga alţii.
Xativa, 19 August
Acum am ajuns acasă de la muncă. Aş mai fi avut 20 de euro dacă nu ar fi trebuit să dau 15 euro pentru a schimba butelia. Asta e. Orice început necesită cheltuieli.
Xativa, 12 Februarie
Mă doare capul rău. M-am întins pe o bancă şi privesc cerul limpede, albastru, fără milă. Unde eşti, dumnezeule? Oare nu mai ai ochi să priveşti spre noi? Ieri m-am întâlnit cu unul dintre comisionarii pentru care am lucrat şi care îmi era dator cu 15 euro. I-am cerut banii. Nu mâncasem nimic de două zile. Speram să-i primesc şi să-mi iau ceva de mâncare. Mi-a zis că nu are la el, atunci l-am ameninţat cu Guardia (Guardia este similarul Jandarmeriei Române, dar altfel construită), atunci ei au zis să mă urc în maşină şi să merg cu ei acasă ca să mi-i dea. Erau trei. I-am crezut şi m-am urcat. M-au dus cu maşina într-un câmp în afara oraşului, m-au scos afară şi au început să mă lovească. M-am ghemuit jos şi mi-am acoperit capul cu mâinile. Cât au dat în mine, nu ştiu, dar la un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit târziu în noapte. Tot trupul mă durea. Aveam gura uscată şi nu vroiam decât un pic de apă. Am dat să mă ridic, dar nu puteam. Capul îmi era umflat şi sângele închegat îmi strângea faţa. La lumina lunii am văzut un lan de portocali. M-am târât până acolo şi am mâncat vreo trei portocale de sete şi de foame. Mai mult târâş am mers până la drum şi cu greu am parcurs cei vreo 3 Kilometri până în oraş, unde m-am spălat într-o fântână arteziană.
Stau şi mă gândesc cât de inumani pot fi oamenii când e vorba de bani. Pentru 15 euro, o nimica toată pentru ei, care au câte o sută-două de oameni ce lucrează pentru ei, erau în stare să omoare un om. M-au lăsat acolo ca pe un animal, aproape mort, şi dacă ar fi fost spanioli sau altă naţie de oameni mai ziceam şi eu, dar sunt români ca şi mine. Ştiu foarte bine traiul din România şi deasemenea ştiu foarte bine că nu mi-am lăsat familia în ţară – nu am mai vorbit cu ei de peste o lună – de prea mult bine. Oare cât o să mai suport?
Oricum, ăsta-i doar începutul!
Xativa 23 Februarie
Nu am furat niciodată, dar azi am fost nevoit. Cum foamea dă de-a dreptul, am intrat şi eu într-un supermarket şi am luat un pachet de cârnăciori în vid şi o napolitană. Napolitana urma să o plătesc cu cei 20 de cenţi pe care îi aveam. Auzisem de pe la românii care au mai furat de prin magazine că dacă cumperi ceva, nu eşti suspect. Am băgat cârnăciorii în buzunar, şi cu napolitana în mână m-am dus la casă încercând să mă comport cât mai firesc posibil, dar când am întins banii, mâna îmi tremura. Casieriţa mă privi în ochi. Ştiindu-mă vinovat, nu am putut rezista. Îi simţeam privirea până în şirea spinării. Am lăsat capul în jos.
– Saca todo de los borsillos! (Scoate totul din buzunare!)
Am încercat să mă apăr şi să neg că aş fi furat ceva, dar vocea nu mă ajută.
„Asta e!” mi-am zis. „Trebuie să răspunzi pentru faptele tale.” Am privit în jur. Mai erau trei spanioli la rând care mă priveau. Îmi venea să fug, dar paznicii erau deja cu ochii pe mine. Nu puteam face nimic. Tremuram tot numai la gândul că voi fi arătat pe stradă cu degetul şi mă vor numi „Rumano de mierda” sau „Ladron”. Chiar şi acum, când scriu, mi se face pielea ca de găină pe mine numai la gândul că voi fi privit ca un hoţ.
Am scos cârnăciorii şi i-am pus pe tejghea.
– Lo siento! am şoptit şi am plecat fără să îndrăznesc să ridic privirea.
– Hei, tu! Aşteaptă! am auzit în spatele meu. Am înlemnit. Mă vedeam deja arestat. Am rămas pe loc fără să privesc în spate.
Casieriţa a venit spre mine şi mi-a întins cârnăciorii şi o pâine.
– Doar nu-i vei mânca goi, mi-a zis şi mi-a zâmbit.
I-am mulţumit foarte încet şi am ieşit din magazin. Simţeam picioarele ca de plumb. Uitasem şi de foame şi de totul. Nu m-am oprit până sub zidul Castelului, unde, după ce mi-am revenit, am mâncat un cârnăcior şi o bucăţică de pâine, restul lăsând pentru a doua zi.
M-am gândit că, dacă aş fi făcut aşa ceva în România, acum eram închis.
Ziua o sută treizeci şi cinci
Azi dimineaţă m-am trezit fericit. Toată noaptea am visat că sunt acasă, lângă familie. Am văzut-o pe soţia mea zâmbind, pe copiii mei fericiţi şi eu, uitasem pentru moment de toate neajunsurile. Dar când m-am trezit şi am constatat că sunt pe aceiaşi bancă pe care mă culcasem de-cu-seară, că stomacul îmi dă semnale că nu m-am îngrijit de peste 15 ore de el, mi-am dorit ca acesta să fie visul, iar visul realitatea, dar nu. Realitatea o simţeam. Nu mă puteam rupe de realitate, căci ea mă ghiontea din clipă-n clipă.
Aş fi vrut să mă bucur de frumuseţea acestui oraş, de împrejurimile muntoase, de Castelul ce străjuia undeva la orizont, dar toate acestea nu le puteam vedea din cauza negurei ce-mi acopereau ochii.
De dimineaţă am pornit fără nicio direcţie pe străzile oraşului.
După multe lucruri am înfometat în viaţă – în anii copilăriei şi după pâine, căci pe vremea comunismului aceasta ne era raţionată şi de multe ori nu ajungea. Am înfometat şi după natură, însă cel puţin pe aceasta nu o cunoşteam, nu o privisem niciodată… Erau copacii străzii. Dar păduri? Erau peluze. Dar câmpii? M-am născut şi am crescut într-un oraş murdar cu clădiri cenuşii prăfuite de timp. Când am cunoscut natura, nu m-am putut bucura de ea.
Cu aceste gânduri, mergeam cu paşi rari pe străzile deja arhicunoscute. Aceleaşi figuri de oameni nepăsători. Aceleaşi priviri dispreţuitoare. Unde aveam să merg? Mi-am găsit refugiul departe de ei, la Grota Doamnei. Nu am ştiut niciodată adevăratul nume ale acestei peşteri, unde o statuetă din piatră albă a Maicii Domnului îmi era singura companie şi speranţă. Mie aşa îmi plăcea să-i spun, „Grota Doamnei”. De ce şi când am numit-o aşa, nu mai ştiu. Aici, precum un sihastru, îmi petreceam cea mai mare parte din timp în meditaţie şi rugăciune. Mă rugam mai mult pentru cei rămaşi acasă şi cărora nu le puteam oferi nimic în schimbul lipsei mele.
Aici, în această grotă, în cele mai grele timpuri – ce se pare nu m-au părăsit de când am ajuns în Spania – îmi găseam refugiul, liniştea şi puterea de a o lua de la capăt. Până când această iluzie a puterii şi a luptei pentru supravieţuire va mai rezista în mintea mea?
Ziua 149, pe drum între Albacete de la Roda şi Xativa
Ce este omul? De unde vine şi încotro se îndreaptă?
Omul duce toată viaţa lui o luptă în contradictoriu cu legile naturii. Se luptă pentru „a avea”. Ce? Un trai mai bun. Dar în ce constă acest „trai mai bun”? Care sunt criteriile acestui „trai mai bun”? O viaţă îmbelşugată l-ar face oare pe om să o lase mai moale cu grijile şi să ducă o viaţă liniştită? Nu se vor identifica „cu alţii din generaţia tânără, care umblă cu limba scoasă după bani şi privilegii materiale, sau cu cei ce „fug” în ţări străine unde, cred ei, (ca şi mine nu demult) umblă câinii cu covrigi în coadă, îngroşând, de fapt, ampla armată de sclavi benevoli care se îndeasă în ţări bogate şi arogante, curgând din toate continentele.”? (Nicolae Breban, Jiquidi).
Îmi amintesc de o povestioară pe care am citit-o pe undeva, sau mi s-a povestit, nu mai ştiu, dar aceasta sună cam aşa: „Un om foarte bogat la un interviu acordat unui reporter, a fost întrebat: – Domnule, Dumneavoastră aveţi tot ce vă doriţi. Cred că de acum puteţi sta liniştit fără a mai năzui la ceva. – Ba cum nu?! i-a răspuns acesta. Un pic mai mult.”
Această pildă ne arată nemulţumirea continuă a omului. Indiferent de cât ar avea, omul vrea mai mult. De ce? Ce-i trebuie omului să supravieţuiască şi să fie fericit? De obicei, foarte puţine lucruri, dar ceea ce duce la fericire este a fi mulţumit de ceea ce ai. Cu cât ai mai puţine dorinţe şi priveşti mai puţin peste gardul vecinului, cu atât eşti mai fericit. Nefericirea de cele mai multe ori constă în năzuinţa omului de a fi mai presus ca alţii. Acest lucru îl face nefericit şi îngrijorat. Mereu caută mijloace de „a avea”. Dar pentru ce? Ca într-un final să constaţi că nu „a avea” înseamnă fericire? Să constaţi că ai trecut pe lângă fericire şi că ai pierdut şi ultima fărâmă a ei? Ai bani, maşini, vile, putere, un nume, dar ai uitat să trăieşti, iar acum toate avuţiile tale îţi ocupă şi ultima rămăşiţă din timpul rămas.
Eu nu am venit aici din preaplinul meu, ci cu aceleaşi gânduri şi năzuinţe de „a avea”, şi ce am? De două zile străbat nemâncat cu piciorul câmpuri şi autostrăzi, cu o geantă de peste zece kilograme în spate, ce mi-a ros umerii, iar de peste o lună nu mai ştiu nimic de familia mea. Poate acesta e sfârşitul şi, ca orice om care se apropie de sfârşit, văd mai clar deşertăciunile vieţii.
Sunt împreună cu Liviu, stăm între butucii de vie de pe marcinea drumului şi ne odihnim. Sunt la capătul puterilor şi văd că nici companierul meu nu este mai bine. Privirea lui pierdută, ochii roşii de oboseală îmi descoperă, mai mult ca orice, deşertăciunea.
– Frate, nu mai rezist, veni răspunsul lui Liviu la gândurile mele. Nu ştiu dacă voi mai ajunge vreodată în Xativa, sau dacă voi mai rezista până la primul sat.
– Nici eu, i-am răspuns privind soarele ce se cobora undeva după munţi.
Am rămas tăcuţi, cu gândurile noastre. Pentru ce am venit aici? Par aşa de departe clipele frumoase trăite lângă familia mea!… Ce-or fi făcând cei de acasă? Se mai gândeau la mine, sau m-au dat uitării? Chiar dacă ar fi făcut-o, nu-i învinovăţesc. Mi-am luat capul în mâini. Gândesc. La ce? Nu ştiu. Aiurea. Nici nu mai pot gândi.
Mi-am ridicat privirea după câteva minute.
– Liviu, ştii ce? Dacă voi cădea pe drum, să mă laşi acolo. Am făcut o pauză, apoi am continuat: Să nu rămâi lângă mine şi nici ajutoare să nu chemi.
Liviu mă privi întrebător. Faţa lui lunguiaţă se alungi parcă mai tare, iar obrajii supţi aveau două cratere imense, semne a subnutriţiei noastre.
– Eşti nebun! replică el.
Are dreptate într-un fel, dar nu mă consider mai nebun ca atunci când mi-am părăsit familia pentru bani. Nu. Acum sunt doar realist. Nu văd în viitor altceva decât o prelungire a chinului existent. Nu-i spun nimic cu privire la remarca lui, în schimb îi cer ca, atunci când trupul meu va renunţa să lupte, să-mi ia actele şi să le ardă. Nu vreau să se ştie cui îi aparţine trupul. Nu vreau ca să împovărez familia cu cadavrul meu. Ajung greutăţile pe care i le-am pricinuit. De această dată Liviu a văzut o logică în asta şi ne-am înţeles ca oricine va rămâne în picioare să ardă actele celuilalt.
Mă întreb: oare câţi români – şi nu numai, la urma urmei sunt mii de oameni de diferite naţionalităţi în situaţii similare – s-au gândit la moarte ca la o eliberare?
Poate mai mulţi decât ne închipuim.
