Tatiana Slama-Cazacu stabileşte interrelaţionarea limbaj-manipulare, aspect major în literatura sub comunism sau în literatura postcomunistă ce parodiază clişeele lingvistice utilizate pentru recompunerea „tabloului dictaturii”. În Stratageme comunicaţionale şi manipularea sunt relevate multe asemenea aspecte. Autoarea traduce şi adaptează termenii în limba engleză prin formula calchiată „wooden language”, dar, în acelaşi timp, face şi o selecţie a clişeelor lingvistice cu care este asociat sinonimic conceptul în literatura de specialitate: stereotipie/ formule încremenite (figées)/ caracter de jargon/ aspect mecanic/ limbaj de propagandă, de „intoxicare”, calificative ca „osificare”/ „vag”/ repetitivitate/ redundanţă/ încremenire a formelor/ instrument de disimulare, de mascare, de dedublare, de uzurpare.
Conceptul limba de lemn a început să fie utilizat şi teoretizat la noi după 1989. Tatiana Slama-Cazacu a publicat în 1991 primul articol referitor la această teorie, iar în 1993 a fost tradusă cartea lui Françoise Thom, Limba de lemn, primii paşi în domeniu fiind făcuţi. Noţiunea limba de lemn este definită de Tatiana Slama-Cazacu în Stratageme comunicaţionale şi manipularea. Nu doar definiţia amplă, riguroasă şi complexă este particulară, ci şi cartea în întregime, autoarea consemnând că Françoise Thom atribuie sintagma în discuţie doar comunismului, analiza rezumându-se doar la Epoca gorbacioviană. Ideea fundamentală lansată în carte, de fapt, în Capitolul 2, Limba de lemn – o universalie în contextul românesc, este aceea că domeniul de aplicare este mult mai larg – în orice societate de tip totalitarist, în orice societate în care Puterea (politică) se impune. Aşadar se asociază o deschidere spaţio-geografică, orizontală, dar şi una verticală, temporală, precizându-se că limba de lemn nu dispare odată cu înlocuirea unui regim politic, că reverberează în planul expresiei şi în cel mental al unei naţiuni şi că se pot genera alte tipuri de limbaje de lemn. Această idee, a unei posibile imixtiuni limbă comună – limbaj politic este susţinută şi de Daniela Rovenţa-Frumuşani în Analiza discursului: ipoteze şi ipostaze.
Pentru ilustrare şi comentare, am preferat selectarea romanului postmodern Pupa russa al scriitorului şi criticului Gheorghe Crăciun. Intertextualitatea generează ironia, comicul, parodia şi pastişa, în cazul acestui roman, prin utilizarea şi parodierea trăsăturilor limbii de lemn. Pentru a crea aceste multiple şi simultane categorii estetice, Gheorghe Crăciun foloseşte parafraza rezumativă, paradoxul rezumativ, manipulând citatul şi pseudo-citatul pentru a crea rupturi de coerenţă în raport cu modelul (limba de lemn), pentru a arăta coexistenţa conflictuală a „noului” cu „vechiul”, pentru a reitera „vechiul”, însă într-o manieră ultradistorsionantă.
Literatura preia, astfel, locuţiuni gata făcute, clişee instituţionalizate prin limba de lemn pentru a le denunţa artificialitatea, convenţionalismul, ori ca să ridiculizeze un personaj-tip: individul sub comunism, dar şi o literatură-tip: literatura sub comunism, în varianta sa „agitatorică”. Eugen Negrici, în ampla analiză Literatura română sub comunism. Proza, surprinde efortul scriitorilor optzecişti de a eluda adevărata literatură de tip comunist, dar în acelaşi timp de a transmite posterităţii realitatea de atunci. „Golurile ideatice” – reprezentând poate trăsătura forte a limbajului de lemn – sunt abil învăluite în avalanşe de cuvinte, de eufemisme, de ocoliri impersonale sau în enunţuri eliptice. Ironia este vădită la nivelul textului literar. „Avalanşa” de stereotipii, dar şi „golul ideatic” sunt sugerate tocmai prin acest gen de enumeraţie eliptică în care sunt prezente doar propoziţiile regente, subordonatele fiind omise. Probabil pentru a sugera că tocmai în topica unde ar fi fost necesară informaţia, aceasta, informaţia, lipseşte din acest tip de discurs. Dacă ne întrebăm ce urmăreşte naratorul, portretizarea „tovarăşului” portretizarea epocii „de tristă amintire”, vom constata că textul narativ oferă ambiguitate, construindu-se printr-o epică deschisă, aşadar discutabilă, realizată tocmai prin procedeul elipsei.
Tot ce a însemnat falsificare, închidere sau decimare în „perioada de tristă amintire” (dacă am folosi un slogan post-decembrist), la nivelul literaturii şi al criticii, a generat totuşi un efect pozitiv în domeniul ştiinţelor filologice. Parafrazând dictonul biblic, parafrazat la rândul său prin nemuritoarea sentinţă din tripticul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda – „Dacă dragoste (de literatură şi de adevăr) nu e, nimic nu e” – constatăm că OMUL îşi poate reformula existenţa, îşi poate reclădi speranţele sub opresiunea oricărui regim, chiar şi dictatorial. – „Dacă dragoste (de literatură şi de adevăr) nu e, totuşi e (ceva-ceva sau altceva)”.
Parafrazând alt citat, devenit, poate nu celebru, dar, oricum, destul de cunoscut, chiar un vers care a făcut „carieră” în Cenaclul „Flacăra” – „Şi totuşi există iubire (de literatură şi de adevăr), şi totuşi există blestem (blestemul de «a te spune pe tine», în fiinţa ta integră şi integrală, căci suntem fiinţe definibile doar prin ontologie)”. Spuneam „un drum către o literatură a subterfugiului”, dar literatura nu merge niciodată singură, este necesar acel sublim „pas în doi”, şi atunci, tot ce s-a întâmplat în literatură este dublat de un efect-bumerang în teoria şi critica literară: drumul spre alte zări (evident, filologice!), spre noi orizonturi (evident, lingvistice ori naratologice!) care să nu poată cădea sub „ochiul vigilent” al cenzurii. O asemenea situaţie, ieşirea din criză sau din penibil, este desemnată de criticul Eugen Negrici, într-o foarte recentă lucrare a sa – Iluziile literaturii române.
Caracterul ludic al textului este foarte uşor sesizabil: o excelentă parodie a comunismului, realizată în anul 2004 (anul de apariţie al romanului Pupa russa, semnat de Gheorghe Crăciun), aşadar la aproximativ 15 ani după căderea comunismului. Nimic mai normal pentru lectorul versat în parodie, pastişă sau orice strategie estetică! Dar „reîmprospătându-ne” memoria, tonul nostim al ironiei devine, brusc, un ton tragic, o grimasă. Paradoxul argumentativ, procedeu fundamental în literatura de acest tip, creează o extraordinară dinamică în interiorul textului, vorbind, evident acum, de literatura postmodernă. Mai mult decât atât, după cum se va putea constata din exemple, naratorul nu mai reprezintă o singură voce. Romanul nu mai oferă punctul de vedere al unei singure conştiinţe centrale. Aşa cum afirmă Michel Raimond în Le roman, „la conscience n’est pas réfléchissante – mais réfléchie.” Autorul/ naratorul pare să nu mai aibă curajul să-şi asume crearea realităţii romanului, de aceea vocile narative se multiplică.
