Unul din primele motive ce îi determină pe vorbitori să tatoneze posibilităţile (materiale, gramaticale, semantice etc.) ale limbii în vederea creării de locuţiuni constă în absenţa denumirilor pentru noile noţiuni ce apar paralel cu evoluţia continuă a vieţii sociale, tehnice, culturale, spirituale etc. a societăţii. Astfel, pentru a indica acţiunile de „a-şi exprima poziţia faţă de cineva sau ceva” şi de „a determina pe cineva să-şi formeze o părere despre cineva sau ceva”, vorbitorul găseşte potrivit utilizarea, din cauza lipsei altor mijloace glotice (de exemplu, monolexicale), anume a locuţiunilor .
Analiza locuţiunilor şi a corespondentelor lor ne permite să deducem că vorbitorii recurg deseori la locuţiuni, deoarece realiile desemnate de aceste locuţiuni, mai întâi, au influenţat subiectul vorbitor, provocându-i anumite modificări psihice, modificări ce ţin de atitudinea, reacţia etc. a subiectului. Drept consecinţă, realia dată este puţin altfel sesizată, iar denumirea existentă devine, într-un fel, insuficientă pentru satisfacerea „perceperii” individuale. Reînnoirea, reîmprospătarea prin locuţiuni a unui sau altui sens care, anterior, era exprimat printr-un cuvânt propriu-zis se face în concordanţă atât cu tendinţa vorbitorilor de a nu respecta „automatismul glotic”, cât şi cu intenţia lor de a transmite cât mai adecvat interlocutorului „re-perceperea” realiei, pe de o parte, şi de a imprima prospeţime, expresivitate şi precizie comunicării, pe de altă parte
Pentru validarea terminologiilor de mai sus ( locuţiuni, expresii) am ales un esantion de texte oltenesti, considerând ca graiul poate fi descris şi prin intermediul literaturii.Nu ma voi referi aici la influenţa vagă, determinată stilistic, pe care o poate avea vorbirea locala asupra scrisului unui autor , ci la redactarea unui text literar cu reproducerea aproape fotografica a realitaţii graiului respectiv
În aceste texte apar şi construcţii conjuncţionale speciale, unele neconsemnate în gramatici. Astfel, e frecventă locuţiunea după că cu valoare temporala: ,, După că Vasâle le desluşi nărozia ce era să facă , îl loară de gât”; ,, După că mai cinstiră o ţără, se culcă”; După că pusără grosu la locu lui , astrânsără ăşchiile”; De asemenea , apare locuţiunea cum că : ,, Asta am auzit cum că n-ar fi altul decât …”; ,,Gheara, am auzit, cum că era de drac…”
Interesant de observat sunt locuţiunile geaba că : ,,Şi geaba umflau burţile că tot flămânzi erau”; ,,Numai că geaba am ajuns noi din nou la capătul frânghiei, că tot în vânt ne legănam”sau giaba că :,,C-o mână ia, şi cu două dă , giaba că munceşte cu amândouă”
De remarcat construcţiile conjuncţionale : decât să , până să sau de ce că : ,,Decât să judece dracii cu şoalda , …de ce n-am judeca noi”; ,,Decât să ne îmbolnavim de râmna , dederăm ocol închisorii raiului” ; ,, Până să scoată o babă sufletu din sân , ţuşti amândoi pe tirizie ”; ,,Nu se nimerea grosu nicedecum de ce că-l tăiasără măi scurt decât trebuia ”.
În timp ce locuţiunile sunt formate din cel puţin două cuvinte comportându-se gramatical ca o parte de vorbire , expresiile idiomatice sunt construcţii concise, de multe ori eliptice care exprimă figurat o idee .
O distincţie netă între locuţiune şi expresie în literatura de specialitate nu s-a reuşit încă aşa cum e şi cazul proverbelor şi al zicătorilor…
Locuţiunea este întotdeauna o sintagmă eliptică de predicat, pe când expresia are un element de predicaţie, fiind o scurtă propoziţie impersonală mono- sau plurisemantică. Conţinutul şi semantica acestor expresii se confundă cu zicalele, mai rar cu proverbele.
Expresiile : a(nu) vedea albu-n căpestele; în sacul legat nu ştii ce e băgat ; nu ştii ce zace în el/ce-i poate capu se referă la faptul că omul nu trebuie să afirme ceva, să ia o hotărâre până nu e sigur,până nu are dovezi concludente. Cu conţinut asemănător sunt şi expresiile: nu te întinde că te rupi ; mutu *răstoarnă pământu* implicând nu numai prudenţa ,dar şi modestia, adică să nu doreşti ceva pe nemeritate, pe nemuncite, sinonim cu întinde-te cât te ţine cureaua.
A pune la scuteală însemna, în concepţia oamenilor trecuţi prin multe situaţii, a lua unele măsuri de prevedere punând la adăpost bunurile materiale spre a nu se degrada.
A nu-şi da foc la valiză este o expresie mai nouă ( dovadă neologismul ,, valiză ”) cu o tentă uşor ironică. În situaţii deosebite omul nu doreşte să rişte, să aibă necazuri şi mai bine nu dă curs cererii celor care urmăresc un avantaj, o înlesnire.
De mai multe ori, când se termină cu bine un lucru, o treabă, oamenii rostesc cu satisfacţia faptului împlinit leac şi babii colac, construcţie asemănătoare cu haş-pe-caş, care ar vrea să însemneze ,,nici mai mult, nici mai puţin“, ,,atât şi nimic mai mult“ sau ales-bules cu tentă argotică, ,,gata, s-a terminat“.
Nu mor lupii când vor câinii se referă la faptul că nu i se întâmplă cuiva rău, o situaţie grea pentru că există dorinţa altcuiva, ci pur şi simplu răul sau binele nu vine niciodată singur, are cauze independente/dependente de voinţa noastră.
Nu-i e bine vacii noastre vizează ceva, există pe undeva o neregulă , o situaţie malefică iminentă.
S-a apucat de cap de veac se referă la faptul că cineva s-a apucat de o lucrare care pare a nu se termina decât în timp foarte lung sau e imposibilă.
Se bagă-n vorbă ca măraru-n ciorbă – neavenit într-o discuţie, se amestecă în vorbă nefiind acceptat la modul firesc.
Un număr apreciabil de locuţiuni şi expresii se referă la dragoste, sentiment natural,condiţie sine qua non a perpetuării vieţii, ridicat la rang de aleasă suavitate şi fineţe în relaţiile dintre oameni sau coborât la cele mai de jos trepte, frizând nu o dată obscenul, vulgarul…
Până nu aseamănă nu se ia- doi îndrăgostiţi nu se pot căsători până nu se aseamănă în multe privinţe, sub aspect fizic mai ales, pentru cei din cercul apropiat şi moral.
Expresiile şi-a alergat caii cât a vrut, i-au stat caii, a tras pe dreapta (a îmbatrânit), s-a facut om/femeie de casă, în sensibilitatea oamenilor au înţelesuri quasiidentice..
La căsătorie a fost si este prezentă tendinţa spre avere sau bogăţie.
A nemerit ca găina-n boabe însemnează că a nimerit bine, au o situaţie materială bună cei care s-au căsătorit.
Expresia oltenească dacă bărbatului îi cade căciula, o pune la loc se referă la faptul că bărbatul mai face greşeli în tinereţe sau în căsnicie, calcă alături şi nu se cunoaşte, pe când în cazul fetei/femeii când ,,s-a deocheat“, greşeala este ireparabilă.
A avea câlţ în mămăligă presupune înţelegeri ascunse între o fată/femeie şi un bărbat.
În concepţia sănătoasă a oamenilor, partenerul e bine să fie cunoscut(ă), să se cunoască dinainte situaţia socială şi mai ales comportamentul in linie ascendentă şi descendentă pentru ca situaţia -deşi modestă- să prezinte garanţie. În astfel de cazuri – consideră oamenii – ia ce cunoşti! sau scutură treanţa din gunoi.
Expresii de tipul scapă mâţu-n putinei ; e rău/rea de muscă, au un conţinut scabros, obscen, vulgar, trivial…
Trebuie să arătăm totuşi că la periferia lexicului din limbajul comun există o mare bogăţie de termeni, locuţiuni şi expresii valorificate în operele literare ale unor autori gorjeni.
Munca, ,,cea mai veche taină şi lege de pe lume“, prima condiţie a vieţii şi civilizaţiei umanităţii, este surprinsă în foarte multe expresii şi locuţiuni din mediul rural.
Să ţâne catarigă , adică, deşi a muncit toată viaţa din greu şi în chip onest, acum, spre bătrâneţe, este tot vioaie, bine dispusă (e vorba de o femeie).
Expresia la drum/muncă se face agurida miere cu valoare şi de zicală are în vedere existenţa mai mult decât modestă a ţăranului. Evident, după muncă grea sau un drum lung, obositor, mâncarea fie şi săracă este foarte bună, numai să fie. În sens direct agurida = struguri acri care devin dulci când altceva nu este, iar foamea dă de-a dreptul.
Tot în procesul muncii cel care exclamă sunt satul(ă) de hămuială are în vedere munca permanentă, grea, facută din obligaţie (de nevoie).
I s-a terminat benzina cu sens aluziv şi argotic se referă la o persoană care a muncit o viaţă întreagă; acum, la bătrâneţe, i s-a diminuat vigoarea, puterile i-au slăbit, iar cei din jur care rostesc astfel de expresii nu-i dau respectul şi ajutorul cuvenit.
Sfera relaţiilor orizontale şi verticale dintre semeni , baza comunităţii umane , este prezentă în expresii precum să-nţelege* ca căţaua* cu purceaua – ce are în vedere mai ales pe noră şi soacră nicicând si niciunde în relaţiile normale toată viaţa.
Vorbeşte/merge/lucrează în uibul* lui/ei este o expresie a cărei denotaţie vizează o persoană care acţionează având în spate pe cineva cu trecere, cu o poziţie socială recunoscută pe lângă care trece uşor şi protejatul.
Se ştie că în sensiblitatea oamenilor dracu este un simbol a ceea ce este rău, în opoziţie cu Dumnezeu, spirit benefic. Dracu ştie, du-te dracu! Fire- al dracu-orice situaţie incertă se atribuie dracului.
Adesea, în discţiile curente, cu multă abilitate, oamenii abat firul discuţiei de la fapte care nu trebuiesc spuse sau auzite – Întoarce vorba cu gura, nu cu carul. Schimbă macazul.
Pentru o situaţie insolubilă se exclamă sentenţios: Când o zbura porcul, adică niciodată.
Dorinţa de viaţă,, bucuria, optimismul sunt concentrate în expresia : cine n-ar avea vreo doi peşti în oală şi coadele-afar’. Oricine işi doreşte să fie numai bine, fiind conştient deopotrivă de posibil şi imposibil, păstrând un raport just între posibilitate şi realitate.
Printr-o izbutită comparaţie dialectală s-a conchis fără drept de apel că îi place munca ca măgaru fuga în care stigmatul este evident. Această meteahnă (lene) este subliniată şi de expresiile : buni de legat într-un tei şi daţi pe apă la vale; A nu fi bun nici la cânepă în care, de asemenea, se subînţeleg cei care nu-s de vreun folos din moment ce la cânepă se pun de pază nişte mătăuze.
Pute şi pămantul sub el/ea trimite la o situaţie extremă, de lene incurabilă şi murdărie crasă.
În expresia umblă cu tiuga* cu minciuni se au în vedere persoanele fără preocupări serioase, fără caracter, care colportează informaţii fără o bază reală, pentru a produce zâzanie, neînţelegeri sau conflicte între semeni.
Ştirile rele se răspândesc foarte repede atrăgand atenţia oamenilor, încât s-a dus dângul.
Zgârcenia ca trăsătură negativă de caracter este întâlnită în multe locuţiuni şi expresii cu circulaţie generală. Nu sunt de unde se rupe fierul se referă la omul zgârcit, dar care în anumite momente mai poate fi şi generos/altruist.
Ca realitate istorico-socială, sărăcia nu poate lipsi din viaţa comunităţilor umane pe orice treaptă de dezvoltare a societăţii şi a individului.
A toca pe vătrai desemnează o situaţie limită şi lamentabilă, a fi foarte sărac cu tot ce îţi aparţine pentru toată viaţa sau a fi lipsit temporar de cele trebuincioase în mod cronic. În aceeaşi arie semantică se înscrie si locuţiunea sărac luci (străluceşte de sărăcie) sau expresiile la omul sărac nici boii nu trag ;ban la ban (trage) si păduchii la golan evidenţiind şi antiteza bogat-sărac În fine, alte expresii ca: nu toate muştele fac miere ,, nu toţi oamenii sunt buni gospodari şi oameni între oameni“, copilul cu mai multe moaşe rămâne neburicat indică faptul că cineva işi propune mai multe posibilităţi pentru rezolvarea unei situaţii şi de mai multe ori, nefiind practice, nu rezolvă nimic.
Bărbatul care n-a plecat în viaţa lui de-acasă nu cunoaşte prea multe, este umblat ca găina în jurul casei, ceea ce pentru vremuri moderne nu-i valabil, deoarece distanţele s-au scurtat şi se parcurg rapid.
Stă ca cucul pe creacă ironizează pe cineva care stă atârnat într-un serviciu, se află într-o postură nesigură, aşa că, să dai turtă zilei să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, tu, cel care ai o poziţie socială onorabilă, să faci totul ca să te menţii.
E cunoscută axioma că orice limbă se află în permanentă mişcare. Altfel zis, „liniştea, pauza, stagnarea” în viaţa unei limbi, vorba lui Baudouin de Courtenay, sunt „fenomene aparente” Ceea ce trebuie menţionat, în mod special, e faptul că limba, în tendinţa ei de a depăşi contradicţia dintre necesităţile de comunicare mereu crescânde ale vorbitorilor şi mijloacele existente ale limbii respective, recurge la diverse modalităţi, pentru că, „la urma urmelor, e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gândire de gândire” [Eminescu 1905: 309-310].
