Începând cu barocul, metafora devine ostentativ nemotivată de termenul de intersecţie semică. Modernitatea temperează gustul baroc al alăturării contrariilor, dar adânceşte poetica aruncării de „poduri” peste laturile îndepărtate ale imaginaţiei (acesta este şi rostul poetului, după Odisseas Elitis). Suprarealismul constituie apogeul relaţionării poetice prin metaforă: „Pământul e albastru ca o portocală”.
Metafora modernă nu se naşte din necesitatea de a reduce necunoscutul la cunoscut. Ea realizează marele salt de la eterogenia părţilor ei la o unitate care, însă, nu e posibilă decât în experimentul lingvistic; iar procedând astfel, tinde spre o eterogenie extremă, de care e conştientă şi pe care, în acelaşi timp, o anulează la modul poetic. Evoluând în domeniul imagistic ca atare, poemul produce înăuntrul său un strat secundar de imagini expresive generate de ciocnirea straturilor eterogene. Din facultatea metaforică primară de a corela un termen apropiat cu altul depărtat, lirica modernă a dezvoltat cele mai uimitoare combinaţii asimilând termenul depărtat ca atare altuia depărtat la modul extrem, neţinând seama de cerinţa ca această asimilare, motivată obiectiv sau chiar logic, să poată fi realizată şi de către cititor.
Textele moderne arată că nu denumirile metaforice sunt cele „improprii”, ele fiind, dimpotrivă, cele de neînlocuit, specifice, şi anume specifice unei lirici care este primordial închinată limbajului, şi nu unui raport cu lumea, oricare ar fi el. Asemenea metafore creează o anti-lume opusă lumii curente, implicit lumii poeziei mai vechi. In multe cazuri, metafora modernă nici nu mai are scopul de a fi o imagine alături de „realitate”, anulând ea însăşi diferenţa dintre limbajul metaforic şi cel nemetaforic. Particularizând, Ezra Pound cere imaginii metaforice să fie „vârtej emanator de raze, prin care fulgeră idei” cu rezonanţă infinită.
Lirica este, aşa cum susţinea şi Valéry, este pusă în slujba limbajului. El vorbeşte despre „necesitatea poeziei” – artă particulară întemeiată pe limbaj, pentru că poezia implică hotărârea de a schimba funcţiile limbajului. Teza lui Valéry şi fundamentul poeticii sale susţin proprietăţile lingvistice ale literaturii: „Literatura este şi nu poate fi altceva decât un fel de extindere şi de aplicare a anumitor proprietăţi ale limbajului” .
În practica şi teoria clasicistă era privilegiat conţinutul. Zorii modernităţii au adus în lumină expresia, dezancorând-o de referent . Poezia romantică a ridicat versul la o autonomie sonoră mai stringentă decât conţinutul lui.
În orice poezie prima stilul decorativ, care o deosebea de proză, iar limbajul poetic era redus la cuvântul „frumos” şi stereotip, departe de „şocul” produs asupra lectorului modern de un trop de neprecedenţă. Limbajul rezervat, opus limbajului instrumental, sublinia opoziţia dintre poezie şi proză, precum obligativitatea cizelării ornamentale a expresiei. Malherbe, recomandat de Boileau, compara poezia cu dansul, iar proza cu mersul pe jos – idee preluată şi dezvoltată de Paul Valery în plin modernism.
În a doua jumătate a secolului XX, Roland Barthes afirma că „literatura nu e altceva decât un limbaj, adică un sistem de semne: fiinţa ei nu e în mesaj, ci în acest sistem” .
Identificarea poeziei şi a literaturii cu limbajul neagă teoria referenţialităţii metaforei, îndepărtând semnul de referent; în acest fel, denumirea uzuală riscă să devină improprie, iar cea metaforică, considerată acum „uzuală”, este privită ca „eticheta” obişnuită, proprie obiectului.
Postmodernismul, văzut restrictiv ca un stil hibrid, definitoriu pentru perioada contemporană, presupune o anumită continuitate a modernismului.
Stilistic, postmodernismul se remarcă prin utilizările parodice ale marilor procedee retorice tradiţionale şi preferinţe pentru figuri neconvenţionale, anacronism, tautologia, palinodia sau retractarea.În tot acest timp, când în plan literar, metafora îşi desăvârşea forma abordând genuri şi stiluri noi şi dobândind o structură cât mai complexă şi grade înalte de abstractizare, în plan stilistic capta interesul lingviştilor stârnind numeroase dezbateri şi supoziţii legate de natura ei.
În urma discuţiilor legate de entitatea lingvistică la nivelul căreia se produce metafora au fost formulate două teorii antagoniste prin supoziţiile şi implicaţiile lor: teoria substituţiei şi teoria tensiunii.
Teoria substituţiei (reprezentanţi: Pierre Fontanier, linviştii saussurieni, J. Cohen) consideră metafora un trop, o deviaţie care modifică (metamorfozează) sensul iniţial al cuvântului.
Primele idei de valoare sunt emise în antichitate de către Ariostotel în celebra sa Poetică, el fiind considerat de către unii lingvişti ca fiind iniţiatorul modelului tropologic, având ca argument logic definiţia aristotelică dată metaforei care acordă numelui rolul esenţial.
Având la bază conceptele elaborate de Aristotel, teoria retoricii clasice va porni de la premisa că metafora este un trop ce ţine de cuvânt luat ca o unitate lingvistică separată.
În acest sens, rolul metaforei este explicat prin teoria substituţiei care presupune o deplasare, o extindere a sensului unui cuvânt pe baza unei relaţii de asemănare.
