Andrei ţinea plicul în mână, neîndrăznind să-l deschidă. Expeditorul, o firmă de avocatură din Timişoara, îi dădea un sentiment de frică. Nu fusese niciodată acolo şi nu cunoştea pe nimeni din acea parte a ţării. “Ce treabă am eu cu avocaţii din Timişoara?” Se plimbă prin camera mică de apartament încercând să facă o legătură între activităţile sale din ultima vreme şi plic, oricât se strădui, nu găsi nimic suspect.
La cei 22 de ani ai săi, Andrei era student în ultimul an la Informatică în Iaşi şi nu ţinea minte să fi avut probleme cu legea sau să fi făcut vreun împrumut pe la vreo bancă sau altundeva pentru ca vreo firmă de avocatură să-i trimită vreo scrisoare. Şi de ce Timişoara? Ce legătură avea Iaşiul sau Doroteia – satul bucovinean unde fusese născut – cu Timişoara? Mai privi odată adresa şi o reciti. Într-un sfârşit se decise să deschidă plicul. “Ce-o fi, o fi!” se gândi el. ”Şi aşa trebuie să-l deschid.” Citi. Scrisoarea îl înştiinţa de moartea unui anume Vasile Florea şi că el era singurul menţionat în testamentul acestuia ca moştenitor al său. În loc să se bucure, cum dealtfel ar fi făcut orice om “cu scaun la cap”, acesta rămase pe gânduri. Florea era numele de fată a mamei sale, dar de cineva cu numele de Vasile Florea nu auzise. Era sigur că este o greşeală şi că s-a făcut doar o asociere dintre nume. Mama lui nu mai avea fraţi sau surori şi nici de alte rude ale ei cu acest nume care să fie în viaţă nu ştia. Dealtfel, Vasile Florea se numise bunicul său, tatăl mamei sale, dar acesta era mort demult. Puse foaia pe masă cu gândul s-o rezolve cât mai curând cu asta. Era mai mult ca sigur că el nu putea fi adevăratul moştenitor şi în ciuda a tuturor defectelor sale, Andrei era o persoană sinceră şi cinstită.
Era în vacanţa de vară, dar tânărul locuia tot în Iaşi în apartamentul de două camere pe care părinţii lui i-l cumpăraseră în primul an de facultate ca şi cadou pentru că luase examenele. Mergea în Doroteia doar în vizită şi nu stătea niciodată mai mult de o săptămână. Se obişnuise cu viaţa în oraş. Nu-l mai atrăgeau munţii copilăriei sale. Se considera şi chiar era un citadid. Îi plăcea zgomotul, mulţimile şi aglomeraţiile oraşului. Când mergea la Doroteia, liniştea de acolo îi dădea mereu o stare de somnolenţă şi parcă nu mai avea energie în el. Pe el oraşul, deşi poate pare bizar, îl încărca cu energie şi poftă de viaţă. Nu se gândea nicio clipă la satul lui atunci când era în Iaşi, dar când se afla în sat dorinţa lui continuă era să evadeze cât mai curând posibil şi să se piardă în tumultul Iaşiului. Îl enerva faptul că trebuia să salute pe toţi cei pe care îi întâlnea pe uliţele satului, pe când la oraş era o “piesă” ce putea “activa” fără să depindă de altele. Asta iubea el şi nu numai. Avea o plăcere nebună să privească la produsele de obicei smartfonuri sau lep-top-uri, ce erau expuse în vitrinele magazinelor, visând să le aibă pe cele mai performante. De aici venea “ciuda” pentru cei bogaţi ce-şi cumpărau maşini scumpe sau haine pentru animale de la case de modă cu renume mondial considerându-le inutile, dar nu se gândea dacă lui i-ar fi fost mai util un smartfone în locul unui telefon normal. La asta nu se gândea, iar atunci când îşi dădea seama foarte vag că la fel de egoist era şi el ca şi cei pe care el îi critica, dădea a lehamite din cap şi alunga aceste gânduri refuzând cu toată puterea să le creadă.
Acest tânăr, ca mai toţi tinerii zilelor noastre, chiar dacă se credea altfel, era la fel ca toţi. Avea aceleaşi dorinţe “moderne”. Zic “moderne”, dar, chiar dacă bătrânii de azi au devenit “mieluşei” şi critică tot ceea ce fac tinerii de azi, ieri ei au fost “lupii” şi părinţii lor “mieluşeii”. E adevărat că activităţile sunt diferite având în vedere evoluţia atât a ştiinţei cât şi a viciului, dar asta nu face cu nimic mai josnice viciile de azi ca cele de ieri. Oare bătrânii de azi, dacă ar fi avut ieri la îndemână ceea ce azi este, ar fi spus “nu” tentaţiilor? Puţin probabil. Totuşi, Andrei se diferenţia de cea mai mare parte a celor de vârsta lui printr-o autoestimare a sa faţă de ceilalţi şi pe care nu făcea nicio excepţie s-o arate. Acest fapt făcu ca Andrei să nu aibă prieteni. De fapt avea doi amici care îl acceptau aşa cum e, sau poate doar dădeau această impresie având ceva de câştigat de pe urma lui. În ciuda faptului că era încrezut şi flegmatic uneori, Andrei avea un suflet mare. Dădea celor ce-i cereau şi ultimul bănuţ lăsându-se pe sine în lipsă, iar de aici, Florin, unul din prietenii săi, avea ce câştiga. Acesta era un liguşitor de primă clasă. Cu o statură înaltă, îl depăşea pe Andrei cu aproape un cap şi nici acesta nu putem zice că era scund la cei 1,77 ai săi, şi la fel de încrezut ca acesta, dar cu o capacitate enormă de a juca teatru când era cazul şi când avea ceva de câştigat. Atunci se comporta ca un ucenic cu maestrul său, gudurându-se la “picioarele” celui ce putea să-i ofere ceea ce el avea nevoie, iar de la Andrei avusese numai de câştigat: bani, mâncare şi un loc unde să petreacă vacanţele fără să plătească, căci nici acesta nu mergea acasă pe timpul vacanţelor. Nu mai avea unde. Părinţii lui se despărţiră. Mama lui se duse în Italia unde se mărită cu un italian, iar tatăl său după doi ani de autocompătimire, slab din fire fiind, se îmbolnăvi şi murise de dorul femeiei iubite. De atunci şi ura lui Florin exprimată, faţă de “sexul frumos”. De la 14 ani fusese crescut de bunici, iar de doi ani murise şi aceştia. Nu mai avea pe nimeni cu excepţia unei mătuşe a lui care îi plătea şcoala şi alte cheltuieli, dar nu din banii ei, ci mama lui îi trimetea fără să ştie Florin. Dacă ar fi ştiut, nu ar fi acceptat ajutorul ei preferând să stea la mila străinilor. Pe Florin nu-l vedeai niciodată în compania vreunei fete. Le evita chiar şi la cursuri, iar atunci când Andrei sau altcineva se afla cu vreo fată, evita să intre în vorbă cu ei. Nici măcar nu-i saluta. Se prefăcea că nu-i vede chiar dacă ar fi trecut la o jumătate de metru de ei. Prin această manifestare făţişă, aş zice, declanşa o formă de protest împotriva femeilor şi chiar o discriminare de care dealtfel nu-l putea acuza nimeni. Atât timp cât era doar distant şi nu manifesta nicio insultă sau dizgraţie faţă de ele, nu-l putea obliga nimeni să aibă vreo relaţie cu femeile. Acest fel de a fi a sa, nutri în capul lui Andrei şi nu numai, că acesta ar fi homosexual, dar acest fapt nu-l făcu pe Andrei să-l deteste cum dealtfel se întâmplă în cercurile tinerilor când apare un astfel de sentiment. Îi respecta orientarea sexuală, chiar dacă nu ştia cu certitudine că ceea ce el gândea aşa şi era.
– Ce-i asta? îl întrebă Florin care tocmai ce intrase şi văzu plicul pe masă.
– Nici eu nu ştiu încă îi răspunse acesta cu indiferenţă, sau poate că în acel moment îl interesa doar propria persoană, cum s-ar zice. Les absents ont toujours tort, cum zice francezul.
Trebuia să lămurească aceste lucruri, dar încă nu ştia cum. Îi era greu să gândească, iar acum că venise şi Florin îi era şi mai greu. Ştia că în prezenţa lui numai avea chip să aibă linişte. Florin era un guraliv înnăscut. Turuia vrute şi nevrute ameţind omul, iar dacă nu-l lăsai să vorbească singur părăsind camera, aveai impresia că nu se va opri niciodată..
– Waw!!! eşti moştenitorul unui anume Vasile Florea. E minunat, nu!? Ar trebui să mergi şi să vezi despre ce-i vorba, dar cine-i de fapt ăsta?
“A început” se gândi Andrei. “De acum Adio linişte”. Se apropie de el şi îi smulse foaia din mână.
– Nu ştiu. Nu am auzit de el.
Luă plicul de pe masă şi o vârî înăuntru.
– Cred că e o greşeală. Dă-o dracu’. O rezolv eu.
Florin făcu o faţă prelungă a mirare, iar ochii i se măriră “supraomeneşte”.
– Eşti nebun!!!? E numele tău scris acolo. Cum poate fi o greşeală!? Trebuie să existe vreo legătură, ceva. Gândeşte-te!
– Nu este. Şi acum trebuie să plec. Am treabă.
Florin i se aşeză în faţă blocându-i calea.
– Cred că ai luat-o razna, omule. Şi dacă ar fi o greşeală, ce-ţi pasă? Ai primit înştiinţarea, deci moştenirea e a ta.
– Ba îmi pasă. Se vede că tu gândeşti cu buzunarul. Nu e a mea şi acum dă-te la o parte te rog. Tebruie să plec.
Florin se feri din calea lui părând spăşit, dar nu era. În inima lui ar fi vrut să-i dea o mamă de bătaie “prostănacului” de Andrei de să o ţină minte şi când semna ultima hârtie din actele de proprietate. “Ce dacă nu-l cunoaşte pe decedat? E moştenitor şi cu asta basta. De ce nu mi s-a întâmplat mie asta?” îşi spuse el cu amărăciune.
Se trânti pe canapea şi aprinse televizorul. Mută canalele unul după altul, dar nu era conştient de acest fapt. Avea o dorinţă. O dorinţă ca acea moştenire să fie a lui şi numai a lui. O dorinţă egoistă, invidioasă. Era o trăsătură pe care Florin deabia acum o descoperise. Era o latură criminală ascunsă undeva într-un colţişor al inimi sale şi descoperirea ei îl înspăimântă un pic. Nu că ar fi avut munstrări de conştiinţă. Nu-şi amintea să fi avut vreodată crize sufleteşti de revelaţie sau descoperiri intuitive ale morţii lui Dumnezeu în el însuşi. Pentru el, Dumnezeu nu exista. Îi lipsit ca “logos”, ca emanaţie. De ce să se teamă? Ce şi cine să te învinuiască de gândurile sau pornirile tale interioare dacă nu ai realitate de raportat la cuget şi simţire? În suflet nu i-a fost vie decât “dorinţa”, la început larvară, apoi, cu trecerea timpului, din ce în ce mai aprigă, de a stăpâni binele şi răul. Dorinţa de a-şi fi propriul zeu şi dumnezeul tuturor. Acum, această dorinţă era parcă mai dureroasă, mai agresivă şi stăpânit de ea, nu-şi dădea seama de naivitatea unor asemenea pretenţii, frământări zadarnice: iluzie-paradox-revoltă-autocinism-credulitate-zvâgnire-iluzi, – viciosul cerc al experienţei pripite, al personalităţilor neputincioase. Gânduri, gânduri, gânduri… Materialismul din sine răbufni. Viziunea milioanelor de dolari, fără a se gândi că moştenirea lui Andrei putea să se rezume la aproape nimic din ceea ce gândea el, chiar refuză să se gândească la contrariul propriilor iluzii, îl făcu aproape mediocru. Se comporta la fel ca un copil ce se juca cu o maşinuţă din plastic considerându-se un mare şofer. Se ridică aproape nervos şi se îndreptă spre bucătărie unde căută prin dulapuri. Găsi o sticlă de coniac şi îşi turnă o porţie considerabilă pe care o dădu pe gât deodată. Şi-l umplu la loc şi se întoarse pe canapea. “Ce tâmpit!” mormâi continuu ca o “moară stricată”. “Ce tâmpit!”. Soneria de la uşă îl scoase din această stare “euforică”, sau mai bine spus, “cinică”, un cinism bolnav, incurabil. Chiar aproape fără să-şi dea seama, sau poate doar aşa vroia el să creadă, îşi făcu planuri cu averea inexistentă a lui Andrei, compusă, în mintea lui, din vile, proprietăţi şi milioane de dolari.- Ha,ha, ha! Ce prost e el, dar ce tâmpit sunt eu! îşi reproşă cu voce tare în timp ce se îndrepta spre uşă pentru a o deschide.”Cine o fi? Poate şi-a uitat Andrei cheia? O nouă ocazie de al determina să-şi dea seama de ceea ce pierde refuzând ceea ce i se cuvine de drept. Sau… Cine ştie?!” Deschise. Mare îi fu mirarea când în cadrul uşii îi apăru chipul “grăsuţ” a lui Marius.
– Tu aici?! Ce faci omule?
Nu era obşnuit cu vizite surpriză din partea acestuia pe timpul vacanţelor de vară, mai ales. Marius îşi petrecea vacanţele acasă la părinţii lui, iar în timpul şcolii stătea la cămin. Nu că ar fi avut mai mulţi bani ca Florin care îl “coşea” pe Andrei atât de bani cât şi de alte bunuri materiale, ci pentru că el avea ceva mai multă “mândrie”, şi nu putea să accepte să depindă de cineva şi mai mult, să profite de bunătatea cuiva. Era întru totul diferit atât de Florin care te lăsa “lefter” când îţi era “lumea mai dragă”, cât şi de Andrei care dădea şi ultimul bănuţ, chiar mai mult, îşi amanetase odată ceasul pentru a-l “împrumuta” pe Florin cu bani, pe care dealtfel nu-i mai văzu niciodată. Marius era… “zgârcit?”… nu aş spune; mai degrabă chibzuit. Întotdeauna îi ajungeau puţinii bani primiţi de acasă şi niciodată nu ducea lipsa, lucru de care cei doi prieteni al lui nu se puteau lăuda. În timp ce Florin şi Andrei îşi cheltuiau banii pe ţigări sau băutură, acesta nu era stăpâni de astfel de vicii şi nu de puţine ori cei doi îl priveau cu un fel de “ciudă” pe acesta, dar ce vină avea el? Totuşi, Marius avea un “viciu”, dacă putem să-l numim astfel: cărţile. Era pasionat de citit. Citea aproape tot ce-i cădea în mână, de oriunde, cu o ardoare şi o lăcomie care, de multe ori îl speriau chiar şi pe el. Devora filă după filă, hrănindu-se cu fantezia şi ideile săţioase ale autorilor respectivi. Lumea fascinantă a cărţilor l-au cucerit definitiv şi pentru totdeauna încă din copilărie. Cu toate acestea, nu-şi cheltuia banii pe cărţi după cum ne-am închipui, ci în cazuri foarte rare, atunci când îşi dorea cu ardoare să citească o anumită carte şi nu o găsea în Biblioteca Judeţeană, sau a Universităţii.
– Mă plictiseam acasă şi m-am gândit să vă fac o vizită, răspunse el în timp ce-şi rotea ochii căutând ceva sau pe cineva. Dar unde-i, Andrei?
– A ieşit.
Florin se tolăni pe canapea şi îşi ridică paharul de pe jos unde îl pusese.
– Dacă vrei, serveşte-te singur.
– Nu, mulţumesc!
Era obişnuit cu felul acesta de comportament din partea lui Florin, la fel cum era obişnuit ca el să o facă pe “proprietarul” în casa lui Andrei.
– Al dracu’ prost Andrei ăsta, omule, începu Florin fără nicio introducere. “Prost cu caru’”. Auzi? I s-a acumulat toată “prostia omenească” în capul lui…
Marius îl privi nedumerit.
– Dar ce-ai păţit? Ce-i cu “puhoiul” ăsta de epitete la adresa lui Andrei?
Florin îl privi câteva secunde, apoi de la ţigara ajunsă la jumătate îşi aprinse alta nouă. Pe cea veche n-o stinse. O aşeză în scrumiera unde se mai aflau încă vreo cinci în aceaşi stare. Jumătăţi de ţigări ce se fumau singure şi în fumul lor dens şi acru, Florin trăgea cu voluptate din noul Winston de provenienţă moldoveană. Ţigări ieftină de contrabandă. Marius simţea că se îneacă şi deschise geamul. Aerul fierbinte de iulie îi făcu bine.
– Să vezi şi să nu crezi, continuă Florin expirând fumul. Începu să-i povestească cu cât mai multe cuvinte şi detalii, aşa cum ştia el mai bine, căci nu ducea lipsă de îndemânare la aşa ceva. Nu degeaba făcea “Ştiinţe politice”. “Vei deveni un politician la fel de gălăgios şi mincinos ca şi actualii!” obişnuia Andrei să-i spună când acesta uita să se mai oprească. De multe ori recunoştea şi el că exagerează uneori cu vorba, dar dădea vina pe “necesitatea omului de exprimare” făcând o adevărată “pledoarie filosofică” aducând argumente din marii filosofi şi nu numai, începând mai tot timpul cu: “Vorbirea este proprie omului. Numai omul este capabil nu numai de a comunica cu ceilalţi, ci, mai mult, de a opera schimburi cu el, de a întreba şi răspunde…”, iar ca şi concluzie a spuselor lui, completa prin: “nu-i poţi lua omului ceea ce are mai scump, exprimarea prin cuvânt”. Atât de bine cunoştea această “placă”, încât Andrei a început să evite în a-l mai determina să “i-o pună”.
– Cum ziceai că-l cheamă pe decedat?
– Vasile Florea.
– Florea zici… Florea… Parcă am auzit acest nume în gura lui Andrei şi dacă nu mă înşel şi sunt aproape sigur că nu, acesta ar fi numele de fată al mamei sale.
Florin sări de pe canapea.
– Eşti un geniu, Marius, ştii?! Eşti un geniu!
Marius îl privi buimac. Erau rare reacţiile de acest gen la Florin, dar şi mai rar era când acesta recunoştea superioritatea inteligibilă al unei alte persoane decât el, dar atunci când o făcea, era sincer în spusele lui, dealtfel o “sinceritate” şi mai rar exprimată.
Îşi reveni şi se aşeză la loc. Nu-i dezvălui lui Marius de ce-l numise “geniu”, în schimb începu să-i vorbească în stilul lui caracteristic, mai mult filosofând, despre prietenul lor comun.
– Şti ce mă enervează la Andrei? E un tolomac. Vrea să devină cineva. Să aibă bani şi tot ce-şi doreşte, dar în acelaşi timp să fie şi sincer şi corect… ha, ha, ha… dar nu se poate, omule… Nu, nu, nu… Îţi zic eu… Priveşte în jurul tău… Da, da… Priveşte şi spune-mi câţi din milionarii de azi sunt sinceri şi corecţi? Ha, ha, ha… Niciunul măcar. Toţi şi-au clădit averile pe minciună şi înşelătorie. Au furat tot ce se putea fura în ţara asta. Ha, ha, ha… Toţi… Şi el vrea să-şi clădească o viaţă prosperă prin dreptate… Ha,ha, ha… Ce prost mai crede în ziua de azi în aşa ceva!? Priveşte la nenorociţii ăia de pe stradă ce dorm în gări şi prin canale, murdari şi plini de păduchi. Şi ăia fură şi mint pentru porţia zilnică de aurolac, dar în schimb ei nu mai vor nimic de la viaţă decât “aurolacul” mult râvnit, pe când Andrei se îmbată cu “aurolacul” unor vise deşarte. El vrea să devină un mare programator şi să aibă un salariu bun, o familie şi dracu’ mai ştie ce… ha, ha, ha… Ce faci cu asta? Eşti “sclavul” patronului şi-l pupi în fund toată viaţa… Dacă sare iepurele trebuie să tragi cât e în bătaia puştii căci după, îi pui “sare pe coadă”, doar că săracul nici coadă nu prea are… ha, ha, ha… Las’ că-l fac eu să deschidă ochii şi să privească raţional! Trebuie să accepte! Trebuie! Mă auzi!?
Florin deja începu să vocifereze ca ieşit din minţi. Simţea ceea ce spunea până în adâncul sufletului. Marius, deşi îl cunoştea bine pe acesta, se sperie puţin. Nu-l mai văzuse niciodată atât de “pornit”. Ştia că e un “profitor”, dar la fel ştia că Andrei nu-i va da lui milioanele de euro la care visa Florin. “Stai să-i aibă şi el” gândi zâmbind în sine.
– Trebuie să fie ceva la mijloc de Andrei nu vrea să audă de această moştenire, continuă Florin. Cine ştie ce-i în familia lui şi cine-i acest Vasile Florea! Poate e vreun proscris al familiei şi Andrei nu vrea să aibă a face cu el nici chiar de-i mort… Cine ştie!?… Dar, dă-l în colo, omule! Ce dacă e un proscris? Cu atât mai mult ar trebui să profite de pe urma lui. Să se “răzbune” pe acest “proscris” şi să se folosească de tot ce acesta a agonist în viaţa lui… ha, ha, ha… Da, da! Ce m-aş răzbuna şi eu pe unii “proscrişi” ai familiei mele, dar n-am eu norocul ăsta…
Se ridică de pe canapea şi se duse la fereastră. Trase cu nesaţ din ţigară în timp ce privi înspre vilele ce se aflau pe cealaltă parte a străzii. Strada era formată din două lumi. Pe partea stângă se aflau blocurile cu faţade ce stau să cadă unde locuiesc oamenii cu un trai modest, iar pe cealaltă parte se înălţau vile maiestuase cu livezi impresionante, împrejmuite cu ziduri din cărămidă, suficient de înalte pentru ca ochiul curios al trecătorului să nu poată pătrunde în lumea celor ce locuiau acolo. Florin îi felicită în gând pe părinţii lui Andrei că alesese acel apartament pentru fiul lor de la fereastra căruia se putea vedea dincolo de acele ziduri. O lume pe care Florin şi-o dorea.
– La naiba, omule!… Priveşte acele vile. Crezi că acestea au fost construite din salariile proprietarilor?… Ha, ha, ha… Mă îndoiesc. Iar dacă nu au nimic de ascuns, de ce şi-au ridicat acele ziduri de parcă ar fi cetăţi medievale? De ce îşi ascund “lumea” de ochiul muritorului de rând? Ce se află dincolo de ziduri? Ce afaceri se pun la cale acolo?… Te-ai gândit vreodată? Nu ţi-ai dorit niciodată să te afli în acea “lume”? O lume închisă; aproape la fel de închisă ca şi lumea Masonilor de unde nu iese decât ceea ce vor ei să iasă şi nu se vede decât ceea ce ei arată… Aş putea numi această “lume” la fel de obscură ca toate Societăţile Secrete… Chiar aş putea numi această “lume” “Societatea Secretă a Milionarilor” Un fel de… “Clubul Bilderberg” ceva mai mic… Ha, ha, ha… Asta chiar e bună, nu? O frumoasă asociere… ha, ha, ha… Tare mi-aş dori să fac şi eu parte din “Micul Bilderberg”.
Marius, cufundat în gândurile lui, mai că nici nu-l mai asculta. Închise ochii şi aproape că adormi. Era un fel al lui de a se sustrage, dacă am putea spune aşa, din “visele” lui Florin şi a se afunda în propriile vise care nu aveau nimic în comun cu cele exprimate mai sus.
– …Ce părere ai, omule? continuă Florin. Tu nu ţi-ai dori să ai o viaţă tihnită în care să nu-ţi lipsească nimic?
Marius deschise ochii leneş şi-l privi indiferent.
– Nu mă interesează.
Florin îl privi aproape cu ciudă.
– Cum aşa!? Vrei ca toată viaţa să fi un “sclav” al lor? Să depinzi de ei? Să-i pupi în fund?
– Florine, dragă, eu nu pup şi nu voi pupa pe nimeni în fund. Dealtfel la fel cum eu depind de ei, ei depind de mine. Este o vorbă spusă din câte am înţeles de Patriarhul Justinian: “Proştii îi duc în spate pe deştepţi şi deştepţii îi conduc”. Noi împreună facem un “tot” şi nu ne putem lipsi unul de latul. Ăsta e adevărul… Ne pupăm în fund unul pe altul. Ei pe noi şi noi pe ei, chiar dacă unii mai apăsat şi mai expresiv (cum o faci tu)- gândi el dar n-o spuse – iar alţi doar dau impresia… Şi până la urmă, tu chiar crezi ceea ce spui? Tu chiar crezi că aceşti “milionari” sunt liniştiţi? Eu din contră, cred că aceştia sunt mai “nenorociţi” ca noi. Eu nu trebuie decât să duc grija zilei de mâine, pe când ei duc grija numeroaselor dosare semnate, a zeci de conturi din bancă şi dacă lucrează ilegal, ei se tem continuu atât pentru viaţa lor, cât şi pentru libertatea lor… ha, ha, ha… Eu sunt mai fericit ca ei, frate, da, da!
– Eşti un prost, replică Florin, la fel ca şi Andrei!
Marius îi zâmbi cu indiferenţă.
– Mai bine prost şi fericit, decât bogat şi plin de griji.
Discuţia lor în contradictoriu se opri aici, căci Florin, văzând că nu are niciun aliat şi, mai mult, niciun “părtăşitor” al gândurilor sale, ieşi din apartament cu gândul de a căuta o soluţie ca Andrei să accepte moştenirea, iar el să profite din plin de pe urma asta.
>> Moștenirea (fragment) 2, Publicat de Cezar C. Viziniuck, 21 februarie 2014
