– Măi Alina, te rog eu, rămâi acasă. Hai să lăsăm totul deoparte şi să ne întoarcem la viaţa noastră de dinainte. Ce te-a apucat tocmai acum să ieşi în oraş? Ţi se poate întâmpla orice, doar vezi câte se întâmplă în ziua de azi!
Ochii mici ai bunicii erau umezi şi blânzi. După cum o privea pe tânăra ei nepoată, aveai impresia că se va arunca la picioarele ei să o roage, să o implore, numai să rămână acasă, dar tânăra rămase impasibilă la rugăminţile bătrânei pe al cărui chip se vedea desluşit urmele timpului şi al durerii.
– N-ai grijă tu de mine. Eşti prea bătrână să înţelegi ce este în sufletul meu. Sunt tânără, plină de viaţă. Ce-ai vrea? Să mă irosesc zi de zi aici cu tine şi să-ţi ţin de urât? Când voi ajunge ca tine, îmi voi cumpăra un croşet şi voi privi şi eu pe fereastră la cei de pe stradă, până atunci, distracţie, vin!
Zâmbi şi o sărută pe bunica ei, apoi ieşi din casă lăsând-o pe bătrânică cu ochii pironiţi pe fereastră urmărindu-i silueta tânără pironită pe gard de lumina albă a lunii. O pierduse. Sufletul ei, viaţa sa. Alina era totul pentru ea şi, de când mama ei plecă în Italia la muncă, fetiţa de numai nouă anişori, rămăsese în grija ei. De atunci nu o mai văzuse pe nora ei niciodată. La început, le trimisese bani, dar în ultimi cinci ani nu mai primiseră nimic mai mult decât câte un telefon la intervale destul de lungi de timp, cerându-i informaţii despre Alina şi atât. Îi spusese că-şi refăcuse viaţa cu un italian şi de curând avea şi un băieţel cu acesta… Tatăl Alinei murise pe când aceasta avea doar patru ani, iar sărăcia şi negăsirea unui loc de muncă o făcu pe Mihaela să plece şi să-şi lase familia în urmă.
Alina, în ciuda faptului că pare a fi o fată rebelă, dornică de distracţii, nu era aşa. De fapt tânăra nu ieşise niciodată până atunci noaptea. Nu avea prieteni şi dorinţe de viitor. Nu era aşa plină de viaţă după cum dete impresia. Din ziua în care mama ei plecase, suferise enorm şi se rupse cu totul de realitate, trăind intr-o lume numai a ei. O lume iluzorie, întunecată. Atunci era doar un copil şi nu conştientiza prea bine ce se întâmplă, dar lipsa mamei o urmărea tot timpul, în ciuda faptului că bunica ei o înconjurase cu toată dragostea ei. Tânăra nu o putuse înlocui niciodată pe ea cu mama ei. Ştirea că mama ei îşi refăcuse viaţa şi că ea nu mai avea nici un loc în această nouă viaţă, căzu asupra Alinei ca un pumnal, un pumnal pe care şi acum îl simţea în inima ei şi aşa rănită.
Ieşise în acea noapte rece nu pentru a merge la vreo petrecere, ci pentru a-şi limpezi gândurile în liniştea nopţii străjuită de o lună plină a unei toamne târzii. Frunzele căzute pe trotuarele oaşului, foşneau vesel sub picioare şi emanau un parfum atât de suav când erau strivite încât, dintre toţi trecătorii, numai cei vârstnici se puteau gândi că sunt moarte şi vor putrezi.
Alina se plimba năucindu-şi gândurile şi neluând parte la nicio minunăţie naturală. Ochii ei erau pierduţi, proiectaţi undeva dincolo de prezent. Era plimbarea de dinainte de întuneric şi se simţea atât de liniştită, de împăcată cu sine şi cu toate. Se simţea exact ca înaintea unei furtuni. Ca atunci când soarele este prea strălucitor, cerul prea senin şi în aer nu se simte nici o adiere, ci numai aerul umed ce prevesteşte marea tornadă. Nici ea nu mai ştiu cât timp îşi obosi picioarele, ca într-un târziu să se întoarcă acasă.
Intră fără zgomot, pentru a nu o trezi pe bunica ei, dar aceasta o aştepta neliniştită pe un scaun în hol, la fel de trează precum era ea însăşi.
– Bunico, dar ce faci aici? N-ai îngheţat?
– Încă nu. E tîrziu, Alina. Pe unde ai umblat? Totul e bine? Am fost foarte îngrijorată!
– Totul e în regulă, bunico. Nu trebuia să-ţi faci griji şi nici să mă aştepţi.
Tânăra o conduse în cameră.
– Draga mea, să nu mai faci una ca asta. Mă omori cu zile.
– Bine, acum te rog să te odihneşti, da?
– Noapte bună, draga mea.
– Noapte bună.
Copilul n-ar trebui să afle niciodată ce-i despărţirea. Poate îmbătrâni pe loc. Există şi comoţii ale sufletului care scurtcircuitează mai dureros decât cele cerebrale şi ele dau pareze. Poate rămâne imun la tot ce-i frumos. Nu mai are vibraţie. Nu mai intră în cosonanţă, îşi pierde dublu eteric, cum le-ar plăcea parapsihologilor să zică.
După ce a părăsit-o şi mama ei, a rămas ca paralizată în timp. Mult timp după aceea, a durut-o singurătatea, o singurătate nudă ce suna a metal coclit, fără ecou, cu gust sălciu, paralizată ca o obsesie. O singurătate plată, fără ieşire, cameleonică, insesizabilă direct, înşelătoare şi posesivă.
Până când să mai îndure? Până cînd?
Ţipa. Fiinţa din ea ţipa. Ţipa în explozie. Aproape că se târâ până la oglindă – ce palidă era! Părul de culoarea focului, răvăşit, cearcănele de sub ochi, faţa obosită, corpul care-i tremura… Exasperarea, demoralizarea, nebunia momentului, învinseseră calmul fragil.
Câtă vreme va mai dura tensiunea nervoasă? Cât va mai rezista fiinţa din ea, iar nervii nu vor exploda?
„Opreşte-te!”, îşi striga fără glas, dar gândul îi zburase deja, ascunzându-se în cutele imemoriale ale necuprinderii, înapoi, spre naşterea lumii.
Mâna şovăi, apoi apucă strâns flaconul, cu puţin înainte de a face căderea psihică. O pilulă. Două. Trei. Patru… Ajunge! Dublase raţia. Dublase închipuirea- dublase efectul- îi era teamă şi, totuşi, moartea refuzase s-o primească în tristul ei imperiu.
Refugiu…
Linişte…
Nu dispera, fiindcă îţi alarmezi semenii! Mâna, descleştată, lăsă să cadă flaconul pe podea. Zgomotul asurzitor al căderii fu înfundat apoi de covorul gros de iută.
Adormise.
Adormise fără să-şi dea seama că amintirile continuă să mişune ca nişte jivine înfometate, rupând hălci întregi din carnea viselor ei. Iar printre ele, bântuitoarea idee a morţii.
***
Deschise ochii. Albul o orbise. Clipi de câteva ori, apoi, roti privirea prin cameră. Nimeni. Teama puse stăpânire pe ea. Oare aşa arată lumea cealaltă?
– Alina!?
Era o voce îndepărtată. Cunoscută. O voce pe care nu îndrăzni s-o uite niciodată. Întoarse capul în direcţia de unde venise vocea. Mama ei o privea înlăcrimată.
– De ce, Alina? De ce? am crezut că te-am pierdut!
Fata zâmbi, pentru prima dată după mulţi ani. De fapt, o pierduse de mult. O pierduse încă din ziua în care plecase şi nu se mai întorsese.
