Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 3

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 17 februarie 2014

Când ajunsese la familia Poponea, Maricica îl primi în ușa bucătăriei de vară, de unde se răspândea un puternic miros de mâncare. Îl conduse în „casa mare”, cum îi spunea ea casei de curat. Într-o cameră în care numai popa mai intra de Crăciun și Bobotează, totul era străin; rece; nefamiliar nici chiar pentru proprietari. Camera era mobilată abundent, fără gust. Un pat cu studio în partea dreaptă; în fund, la capătul patului un dulap masiv cu trei uși, cele de pe margini mai înalte, iar cea din mijloc mai joasă făcând loc unei mici vitrine înțesată cu pahare și fotografii de familie înfipte în falțul ce sprijinea sticla; lângă dulap, pe celălalt perete, o vitrină din sticlă cu colțurele din pal melaminat maron închis se sprijinea pe un dulăpior de vreo patruzeci de centimetri înălțime, plină cu pahare, servicii de căni pentru cafea sau ceai și, bineînțeles, nelipsitele fotografii, cele mai multe alb-negru. În colț, soba de teracotă roșie în care trosneau lemnele. Sub geamul cu trei ochiuri mari, lungi, din lemn, vopsit în alb, pe peretele opus celui cu vitrina, două fotolii pat, masive, cu tapițerie din cuvertură de culoarea muștarului înflorată reliefat, străjuiau o masă de doisprezece persoane, strânsă, înconjurată cu șase scaune din fag cu spătar, tapițate cu un material verde închis.

Pe unul din scaune stătea Mitică, cum îl alintau cunoscuții. Când îl văzu, acesta se ridică de la masă și veni înspre el la ușă.

– Salutări, vere!

Maricica, care de-abia reuși să închidă ușa dinspre cameră, din cauza densității mobilei pe metru pătrat, spuse pe un ton formal:

– Ia loc. Imediat vine și mâncarea.

Între timp, cei doi bărbați își strânseră mâna și se așezară.

– Maricico, adu sticla aceia cu vin… să-l cinstim cum se cuvine pe… oaspetele nostru, spuse Dumitru cu vocea-i groasă, sonoră.

Maricica ieși.

Dumitru Poponea era un bărbat voluminos, cu fața rotundă, umflată de grăsime, tuns foarte scurt, soldățește, ceea ce-i făcea să iasă în evidență ceafa groasă. Rumen, cu ochii mici, cenușii, înfundați în cap, fruntea îngustă, buze cărnoase, roșii și două rânduri de bărbie. Era de aceeași înălțime ca și Lucian, un metru nouăzeci, dar avea un abdomen considerabil, ce-i ținea pantalonii aproape în vene.

Maricica aduse un pet cu vin și-l așeză pe masă împreună cu patru pahare pe care le scoase din vitrină și le șterse de praf cu un șervețel de hârtie, apoi se pregăti să iasă, când fuse oprită de Mitică:

– Tu nu bei un pahar cu noi?

– Mai târziu… Să pun masa.

Ieși.

Dumitru puse vin în pahare.

– Noroc, vere!

– Noroc!

Mitică bău plescăind satisfăcut.

– Știi, în casa asta nu intrăm decât de două ori pe an… Fir-ar dracu’ de viață… Muncești o viață să stai în… șură… grajdi… naiba să ia, în timp ce în casa ta mare, frumoasă stau doar… șoareci… La voi acolo în… Australia, tot așa e?

– Cum?!

– Stați într-o amărâtă de bucătărie în timp ce casa stă… goală? Face praf și păianjeni?…

– Nu… Îl privi mirat. Nu înțelegea prea bine. Noi avem o casă cu mai multe camere și locuim în toată. Bucătăria e pentru preparat mâncare, living-room-ul pentru zi și dormitoarele pentru dormit… normal, nu?

– Așa deci… Asta da viață… Faci, muncești, construiești, dar și trăiești, nu ca… noi… Apropos… să-ți spun o întâmplare… (Sorbi cu saț din pahar, apoi continuă.) Am un prieten, e… buldozerist și… într-o zi făcea cu buldozerul un drum la mine la canton… El mi-a zis-o… El spunea că-i adevărat… amu’… Dumnezeu știe, dar eu cred că… la fel ar trebui să fac și eu… ha, ha, ha… ca el… ca buldozeristul. I-am zis și lui Maricica… ha, ha, ha… ce-a mai râs… (Goli paharul și se șterse cu mâneca la gură.) Dar bea, omule, că rămâi în urmă… Da… după cum spuneam… ăsta… buldozeristul… și-a făcut și el casă mare, cu două rânduri… nu-i de aici din sat… e din… Păltinoasa… cred… La naiba… Am uitat, dar ce mai contează?… El, după ce a terminat casa… spunea el… nevastă-sa – femeie harnică și ea, nimic de zis – i-a zis: „Măi omule, hai să facem o bucătărie de vară… Știi cum e vara: cald, aburi, se strică pereții etc.”… ha, ha, ha… așa ca mine… A făcut omu’ și… bucătărie… (Își turnă din nou vin în pahar. Bău jumătate din conținut.) Ei și… făcu lângă bucătărie, o… șură… dar în așa fel ca din bucătărie să dea drept în ea… Ce-i trecuse prin cap lui nevastă-sa?… Să înfunde șura cu scândură… să-i facă un geam… că… după cum spunea ea… „intră zăpada când bate vântul”… zis și făcut… Înfundă Nicu a’ meu și șura că… bani avea. Vindea motorină pe rupte… ha, ha, ha… da, că lucrează la stat… ha, ha, ha… Cu patronii nu prea merge. Avea și animale… două vaci, cal… porci… ce mai? Era om gospodar și… încă mai este că n-o murit… Într-o zi, era vară, veni acasă de la lucru și găsi patul în… șură… plus aragazul, oalele… ce mai… totul… Nevastă-sa mută toate acareturile acolo… ha, ha, ha… bietul om, se conformă nevesti-si care-i zise: „Mă omule, hai să stăm vara aici și să nu mai facem mizerie în bucătărie. E cald, frumos…” Tăcu omu’… ha, ha, ha… cu casă mare cu cinci camere, bucătărie în curte… ajunsese să doarmă în șură… La fel am ajuns și eu… bine… nu în șură, dar nici în casă… ha, ha, ha… (Lucian sorbea din paharul cu vin de parcă l-ar dezgusta, fără a-l întrerupe pe Mitică.) Ce face el a doua zi?… N-o să-ți vină a crede… ha, ha, ha…

– Ce râzi așa cu poftă? Maricica care tocmai intră cu tacâmurile, îl țintui cu privirea întrebătoare.

– Îi povesteam lui Lucian despre ce-a pățit Nicu, buldozeristul. Îi ziceam că… așa o să fac și eu cu tine…

Maricica râse.

– Ăla o scăpat, dar dacă faci așa, pe tine te trimit direct la Burdujeni sau la Sasca, sau… mai rău…la Socola…

– Da, da… S-o crezi tu… ha, ha, ha…

Râse cu poftă, apoi, după ce Maricica ieși, continuă:

– Cum spuneam… a doua zi… Nicu ăsta… se făcu pulbere… se îmbătă și merse acasă… luă calul, îi puse un sac în cap și-l băgă în „casa mare”… ha, ha, ha… Femeia când văzu, ieși în curte și începu să țipe luându-se de cap: „Oameni buni, săriți!… O înnebunit Nicu a’ meu!”… S-au strâns oamenii ca la balamuc în drum, dar Nicu… lăsă calul în casă și se duse de luă vaca, liniștit, de lanț și o băgă și pe asta în casă. Oamenii nu îndrăzneau să intervină… Nu știau ce-i bate capu’ lui Nicu. Așa că doar… priveau din uliță în timp ce nevastă-sa urla în curte cât o ținea gura… ha, ha, ha… Atunci ieși omu… se duse la poartă și spuse, calm, răspicat: „Oameni buni, credeți că dacă am băgat animalele în casă sunt nebun?… Nu, nu, și iar… nu!… Ea e nebună… Vedeți și voi… am făcut casă mare… cu două rânduri… bucătărie, șură, grajdi… ce mai?… de toate ca orice om gospodar… Și… ce credeți voi?… Vin ieri de la lucru… obosit, flămând ca vai de mine, iar ea… nevastă-mea asta „cu minte”… asta ce zice că eu îs… nebun, iar ea e în toate facultățile mintale… mă pune să mănânc şi să dorm în… şură… Da-da, oameni buni… în şură… eu… care am făcut ditamai casa, să nu am cât trăiesc un loc’şor acolo în ea… doar popa poate să intre, iar eu doar… mort?… Să mă scoată popa cu picioarele înainte?… Dar ce, am făcut casa pentru popi şi morţi?… Nu, fraţilor… Dacă e aşa, atunci să stea animalele în casă şi noi în… grajdi…” ha, ha, ha… Toţi au râs şi s-au dus la casele lor… I-au dat dreptate omului… Na, ce zici?… Nu se cade să fac şi eu aşa?… ha, ha, ha…

Amândoi au râs cu poftă şi în urma acestei poveşti vinul megea parcă altfel, amintindu-i lui Lucian de inscripţia „hic bibitur!” de la barul din sat.

– Da… e bună povestioara… Moralistă chiar şi… dacă e şi reală – deşi nu mă îndoiesc că aşa e – atunci e şi… mai nostimă.

După toată această poveste şi remarca „filosofică” a lui Lucian, Mitică îşi mai turnă un pahar de vin, apoi i-l umplu şi pe al vărului său, ce între timp şi-l golise. Nu prea mai aveau subiecte de discuţie, aşa că amândoi căzură într-o tăcere stânjenitoare chiar. După o pauză destul de lungă, în care doar se priviră aproape timizi, Mitică spuse, oarecum neştiind dacă face bine sau nu să înceapă cu poveştile lui vânătoreşti pe care nici nevastă-sa nu i le asculta. De fapt altceva nici nu prea aveau ce vorbi cei doi. Nu aveau amintiri comune, nu trăiseră în acelaşi mediu şi nici măcar nu aveau aceleaşi pasiuni. Lucian, un tânăr scriitor (cel puţin aşa se credea el după ce publicase în Australia un volum de poezii şi câteva nuvele în reviste de specialitate, primite oarecum binişor de critică), iar Mitică, pădurar cu pasiune pentru vânătoare – fără discuţie – fără nicio înclinare spre literatură, nici măcar spre a citi. Nu mai citise o carte de pe băncile şcolii, şi atunci doar cele obligatorii, ca Ion a lui Rebreanu, sau Moromeţii lui Marin Preda, şi nici pe acelea integral, doar aşa, sărind paginile pentru a-şi face o idee.

– Ai fost vreodată la vânătoare?

– Nu, deşi am acasă o puşcă de vânătoare.

– Cum aşa? Dar e minunat. Se pot întâmpla atâtea în timpul unei partide de vânătoare… Zici că eşti scriitor… Păi, Mihai Sadoveanu a fost un erudit vânător… ştii cine-i Sadoveanu, nu?

– Da. Am citit ceva scris de el.

– Păi el a scris zeci de poveşti vânătoreşti…

Auzise de aceste „poveşti” vânătoreşti pe undeva. El sigur nu le citise. Lui îi plăcea să trăiască „poveştile”, nu să le citească. El vroia să fie cel ce le povesteşte, prsonajul principal. De aceea, făra a-i da lui Lucian nicio clipă pentru a obiecta, începu una dintre poveştile lui „hazlii” din timpul partidilor de vânătoare.

După un timp, pe uşă intră Maricica cu aperitive şi împreună cu ea o tânără subţirică cu părul ca abanosul, prins într-o coadă de cal bogată.

Lucian, care era cu spatele la uşă, nu o văzu, dar Mitică, din stânga lui, o observă imediat.

– Uite cine a venit! exlamă el.

Lucian se roti şi privirea îi căzu mirată pe buzele pline, ochii negri, adânci, foarte adânci, părul bogat, gâtul alb, pieptul viguros al tinerei femei, „Dar asta-i voluptatea însăşi!” exlamă el. Era aceiaşi fată pe care o întâlnise cu ceva timp în urmă în faţă la „hic bibitur!”. De data asta se ridică în picioare şi o privi cu o mai mare atenţie, iar ea se lăsă mângâiată de ochii lui fără a schiţa niciun gest.

– Lili, ţi-l prezint pe vărul meu, Lucian. Lucian, ea e Lili, o prietenă, spuse Maricica zâmbind.

Lucian doar o privi. Voia să se răzbune cumva pentru indiferenţa ei la prima lor întâlnire şi, un spiriduş l-a îndemnat să completeze nota de „ceremonie” a momentului, întinzându-i mâna ca pentru a o felicita după primirea unei distincţii înalte. Ea s-a supus mecanic şi mâna ei pe care o strânsese, era neplăcut de rece, de subţire… Deşi cel mai simplu ar fi fost să recepteze mica scenă de prost gust ca pe o glumă, dezbrăcând-o de orice semnificaţie, a preferat să o accepte ca pe o batjocură păstrându-şi rangul de „majordon” stilat şi afemeiat, în locul unuia de camerist flecar şi răsfăţat. Făcea hatârul unui copil prost crescut fără să-şi trădeze resentimentul, deşi în imperceptibilul rictus de amărăciune al gurii se putea citi că o decepționase profund. Deodată, lui îi păru rău de prostia pe care o făcuse, dar acum îi era greu să repare stricăciunile. Ar fi vrut să destindă atmosfera printr-un cuvânt de spirit, dar nu găsea nici unul, şi apoi, chipul opac, de piatră, nu-l stimula deloc.

– Ce aţi rămas aşa, stană de piatră? Aşezaţi-vă!

Vocea Maricicăi îl scoase din starea de inerţie, readucându-l în pe pământ. Se aşezară. Lucian, pe moment, fără a îndrăzni s-o mai privească pe Lili, încercă să-şi adune toată atenţia asupra aperitivului bogat, ascultând fără interes povestea lui Mitică.

– Şi atunci, spunea vânătorul, care, ca şi pescarul, sunt cei mai mari „mincinoşi”, bucureşteanul ăsta cu… puşca lui cu două ţevi, cu… lunetă, la vederea ursului, se lipi de un copac şi ţipă cât îl ţinu gura… ha, ha, ha… Taman vânător… Să faci pe tine cu puşca-n mână!… ha, ha, ha… Ei bine, ştiu că nu ai voie să ucizi urşii, dar cel puţin, tragi în… aer, aşa ca să-l… sperii. El, pe cuvântul meu că spun drept, nu mint, el… făcu pe dânsu’ de frică… ha, ha, ha…

Râsul lui Mitcă îl molipsi oarecum, sau, doar ca să-i dea acestuia impresia că-l ascultase, râse. Maricica începu să aducă diferite feluri de mâncare, dar Lucian se mulţumi doar cu aperitivul şi încă un pahar cu vin pe care îl sorbi în porţii mici, tăcut, gânditor.

– De ce nu mănânci?

Vocea Maricicăi îl scoase pentru a doua oară din vis, aducându-l în viaţa reală. De câteva secunde bune o cerceta pe Lili aproape fără să constate acest lucru. Ochii ei mari, negri îi susţinuse de câteva ori privirea şi chiar i se păru la un moment dat că i-ar fi zâmbit, dar nici de acest lucru nu era sigur.

Ceva, ca o putere nevăzută îi tot atrăgea privirea spre Lili. Să fi fost dragoste? Ah, nu! În niciun caz!… Nu se putea gândi la dragoste. Dragostea nu apărea așa deodată, precum lovitura unui fulger. Era ca un fel de comoţie a simţurilor, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, iar acolo, într-un spaţiu fără limite, ca în văzduh, erau doar ei doi: Lucian şi Lili, doi oameni care se privesc fără a se cunoaşte, fără a şti cine sunt sau ce simt.

Mitică se lupta cu paharul de vin şi cu limba care nu mai vroia să răspundă comenzilor pentru a-l ajuta să scoată sunete. El era absent la aproape tot ce se întâmpla în jur. Doar Maricica, cu mintea limpede, observă ceva, dar nu prea mult. Era prea ocupată să primească răspuns la întrebare şi să încerce să-l „îndoape” pe Lucian cu bucatele ei alese. Că doar nu degeaba muncise toată după-amiaza la prepararea sarmalelor, a fripturii de miel, prăjiturilor şi alte felurite mâncăruri.

– Nu prea sunt obişnuit să mănânc seara. Îmi pare rău! Cred că deja sunt… plin.

– Ah… dar nu se poate!… Cum aşa?… Te rog!… Insist!…

– Mulţumesc mult, dar… nu mai merge…

Maricica îl privi dezamăgită. Şi ea, care se chinuise atât!… Se uită la soţul ei care muşca cu poftă dintr-un picior de miel, în timp ce grăsimea i se prelingea pe bărbia dublă. „Ah… la dracu’, el ar trebui să mănânce cât o găină”, îşi spuse. „Uite ce umflat e şi… bagă în el ca o… batoză…” Nu mai insistă, ca să nu-l supere, dar în schimb îi puse la pachet din fiecare fel câte ceva.

– Să ai mâine cel puţin…

– Mulţumesc! Eşti drăguţă!

Se făcuse deja nouă seara, aşa că Lucian se pregăti să plece.

– Stai, Lucian, spuse Maricica. Mergând acasă, o poţi conduce şi pe Lili. Merge în aceeaşi direcţie… Nu, Lili?

Lili o privi de parcă ar fi muşcat-o. Nu avea niciun chef să meargă cu el, dar nu avu ce face. Se supuse şi, astfel, porniră împreună pe uliţa întunecată, împiedicându-se de pietre şi dând mereu în câte o groapă mai adâncă.

Păşeau tăcuţi pe sub un cer înstelat, dar fără lună. Întunericul îi dădea o senzaţie de intimitate. O privea, căutând să-i desluşească chipul în acea beznă, dar, oricât încerca, nu reuşea. Tăcerea ei îl intimida şi aproape că-i rănea orgoliul bărbătesc. La un moment dat, i se păru că ea era plecată de lângă el. Că gândurile ei erau departe. Şi-ar fi dorit s-o oprească brusc şi să o sărute brutal pe buze, răzbunător, dar simţea că astfel de gest „brownean” nu era indicat în viaţa reală.

Aceste săruturi se găsesc doar în cărţile acelea siropoase, „de doi bani”, cum le numea el, cumpărate la colţuri de stradă, scrise în pat după o partidă de sex, căutate de bărbaţii fără succes la femei, sau de femei tinere ce încă mai visează la Feţi Frumoşi pe cai albi, sau de cele măritate, nesatisfăcute de bărbaţii lor, prea obosiţi de muncă, sau şi mai rău, plictisiţi de corpul lor uneori prea gras, alteori neinteresant, lipsit de mister.

Fata se împiedică şi, pe cale să cadă, braţul bărbatului o culese înainte ca aceasta să atingă pământul. O lipi de el, repunând-o pe picioare. Ar fi vrut să nu-i mai dea drumul, să se îmbete de parfumul ei, dar ceva în mintea lui îi şopti să o lase uşor, echilibrând-o. Ea bângui un mulţumesc franţuzesc, slab, aproape fără a-l privi. După câteva minute, ajunseră în faţa unei porţi înalte din lemn. Lili se opri.

– Am ajuns… Merci!

– Cu plăcere.

Doamne!… Cât ar fi vrut s-o sărute… să-i strivească trupul ei fraged de pieptul lui!… Dar nu îndrăzni.

– Noapte bună! spuse ea şi se întoarse pentru a deschide poarta.

– O să ne mai vedem?

Ea se opri, dar fără a-l privi, întrebă aproape şoptit:

– De ce?

Intră, fără a mai aştepta vreun răspuns. Ca şi cum acel „De ce?” ar fi însemnat „Ce rost are!” Lucian rămase în drum, singur. „Şi până la urmă, de ce?”

– Noapte bună! şopti el, apoi urcă pe uliţă înspre casa lui, trist, dezamăgit, lovit în amorul propriu… O iubea? Nu!… O dorea?… O, da… şi încă cum!…

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 795