Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 4

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 18 februarie 2014

Dar cine era de fapt această Lili, Liliana Tcaciuc? Nimeni din sat nu ştia exact. Unii spuneau că este sora Mariei Jigău, soţia ciobanului Vasile Jigău, Maria fiind de prin partea Iaşilor, alţii că e doar un copil luat de suflet, iar unii au ajuns până într-acolo cu speculaţiile spunând despre Lili că ar fi fata lui Vasile de la o altă femeie. Ceea ce ştiau ei sigur era că apăruse în sat în urmă cu vreo şapte ani, pe când aceasta avea vreo 11-12 ani, şi de atunci rămăsese acolo. Vasile avea vreo 35-36 de ani, iar soţia lui doar 15 ani. Apropiate de vârstă, cele două s-au înţeles de minune.

Poate că unii ce citesc aceste rânduri se miră de faptul că o fată la cincisprezece ani poate fi măritată în secolul douăzeci, de aceea mă simt oarecum dator să dau mai multe explicaţii, de fapt nu prea este mult de explicat, având în vedere unele mediatizări făcute pe această temă, doar că, acestea erau atribuite unei etnii ce se supune unei anumite culturi. Cel puţin în partea Buvovinei, în satele Doroteia, Stulpicani, Slătioara – am dat aceste nume de sate fiind sigur că acolo există chiar şi acum când scriu, în secolul douăzeci şi unu, acest „fenomen” – fetele sunt măritate de către părinţi cu bărbaţi aleşi de ei, în special cu avere, marea majoritate a fetelor fiind sărace, dar suficient de supuse bărbatului că ajung să muncească cot la cot cu ei în pădure (îndeletnicirea mai frecventă pe lângă oierit). Un alt lucru interesant de spus ar fi că mai toate familiile din sat sunt înrudite sau, dacă nu, sunt cumătrii, de unde şi forma lor de adresare „vă cumă’” pe care orice vizitator o poate auzi dacă ajunge pe acele meleaguri. De unde totuşi atâţia „cumătri”? Păi, simplu, la o nuntă mirii se pricopsesc cu câte 30-40 de naşi, după cum spune şi zicala ce circulă în zonă: „Câţi naşi atâţi nuntaşi”. Ei bine, astea fiind spuse, să ne întoarcem la eroii povestirii noastre, pentru a nu vă plictisi prea mult, cu speranţa că nu am făcut-o deja.

Deci, după cum vă spuneam, aceste două fete erau ca două surori, diferenţa de vârstă dintre ele fiind de doar 3-4 ani. Vasile Jigău, soţul Mariei, cioban fiind de meserie, urca pe munte din primăvară şi cobora abia toamna târziu. Bineînţeles că mai venea acasă şi în timpul verii, dar numai pentru o zi-două, apoi pleca din nou. Avea oi multe.Vreo patru sute, şi nu-şi permitea să-şi lase ciobanii angajaţi singuri pe munte. Vă daţi seama că Maria, era singură mai tot timpul şi la o vârstă la care orice fată vroia mai mult, mai ales cea cu bărbat, dar cu toate acestea, Maria îi fu fidelă bărbatului său, chiar dacă uneori a fost nevoită să recurgă la alte mijloace, poate mai puţin ortodoxe, dar ce putea face, de parcă punerea de „coarne” bărbatului era mai „ortodox”?

Într-una din seri, pe când Lili avea 16 ani, Maria îi pregăti apă caldă pentru baie şi o turnă într-o vană mare de stejar ce o aşezaseră în mijlocul bucătăriei. Vasile era pe munte, iar ele amândouă se băgară în vana pe jumătate cu apă călduţă, aburindă. Aveau obiceiul să facă baie împreună, să se spele una pe alta cu buretele pe spate, exact acele lucruri mărunte pe care le-ar face două surori, dar în seara aceea fusese altfel. Era seara ce le-a schimbat amândurora viaţa. Maria trecuse încet cu buretele pe spate, pe sub braţ sub sânul fetei abia răsărit – nu era mai mare ca o portocală – cu sfârcuri ascuţite de culoarea ciocolatei, apoi la fel de încet, coborî pe abdomenul plat de copilă, spre pubisul acoperit cu păr rar ce-i stătea lipit de piele. Plimbă din ce în ce mai repede buretele peste locul acela în care se adună toată plăcerea dragostei unei femei. Fata scăpă un ignet scurt.

– Maria? bângui ea.

Dar aceasta nu o luă în seamă. În picioare, amândoua, Maria se lipise mai tare de fesele fetei mişcându-se în ritmul mâinii cu buretele, începu să sufle greu în urechea tinerei, în timp ce cu limba se juca cu lobul acesteia.

Străpunsă de senzaţii noi, necunoscute, Lili se încordă – tremura toată şi gemea încet cu gura uşor întredeschisă, dându-şi ochii peste cap.

– Să nu-ţi fie frică, Lili, îi şopti Maria în ureche. Vino!

Lili ieşi aproape hipnotizată din vană şi se lăsă dusă de Maria, ce o ţinea de mână, pe patul pregătit pentru noapte. Cearşaful alb, de in, se umezi sub corpurile lor încă ude. Se abandonară una în braţele celeilalte pierzându-se într-o plăcere carnală inedită pentru amândouă. Era pentru prima oară pentru Maria când facea dragoste cu altcineva decât Vasile, dar ei nu i se păru că-l înşeală. De fapt, n-o simţi niciodată, atât timp cât nici un alt organ străin nu-i penetră intimitatea. Pe vremea aceea – era înainte de Revoluţia din ’89 – acest fel de relaţie nu numai că era imorală, dar era şi interzisă de lege, iar la sat o astfel de faptă era pedepsită mai aspru decât ar fi pedepsit-o legea. Satul, spre deosebire de oraş care este mai indiferent, este mult mai transparent – membrii obştii unui sat se cunosc mai bine chiar decât locuitorii unui bloc care, de multe ori, trec unii pe lângă alţii fără a se saluta măcar. Chiar şi acum, când suntem deja de ceva timp în secolul douăzeci şi unu, la sat, astfel de îndeletniciri, de legături, de relaţii sunt aspru taxate şi cei ce au curajul – pentru că-ţi trebuie curaj când trăieşti între oameni ce ascultă de popa mai mult decât de Dumnezeu, şi aici nu ma refer doar la acest aspect, ci în general – „neobrăzarea” să aibă astfel de „apucături”, iar fi costat marginalizarea, excluderea din comunitate, vorbe urâte etc., ar trebui să fie mai secretoşi chiar decât bibliotecile Vaticanului. Dar cele două tinere au ştiut să ascundă foarte bine relaţia lor „obscură” şi, astfel nimeni nu a bănuit nimic, nici măcar Vasile care, nu de puţine ori atunci când făcea dragoste cu Maria, era privit, spionat din umbră de către Lili, care încă nu înţelegea sau mai bine spus, nu ştia ce simte o femeie atunci când penisul unui bărbat intră în ea.

Chiar dacă nu de puţine ori colegii lui Vasile de la stână râdeau pe seama lui prin remarci ca: „Ce crezi tu, măi Vasile, că nevastă-ta, aşa tinerică şi cu poftă de viaţă nu te înşeală, te aşteptă pe tine, un boşorog. Păi când o mănâncă crezi că o face c-un păpuşoi… ha, ha, ha… S-o crezi tu!” Vasile, totuşi, încerca să-i ţină partea nevesti-si. Cu toate că nu recunoştea, el o urmărise oarecum pe Maria şi nu aflase nimic ce să o compromită. Chiar şi oamenii din sat – iar la sat telefonul fără fir funcţionează cel mai bine – aveau numai cuvinte de laudă la adresa ei, cât şi pentru Liliana, care terminase liceul şi nimeni nu o văzuse vreodată cu un băiat, de aceea şi dorinţa Maricicăi de a o „cupla” cu Lucian.

În seara aceea în care Lucian o conduse acasă, Lili nu mai avuse nicio poftă de Maria, chiar dacă avea chef să facă sex. Parcă nu mai putea face asta, cel puţin nu cu Maria. Simţea că ceva se schimbase, că nu mai putea continua în felul acela. Avea impresia că greutatea „păcatului” îi apăsa pieptul şi, chiar dacă Maria nu-şi dădu seama, iar Lili se comportă normal, finalul acestei relaţii i se păru iminent tinerei, foarte aproape chiar. „Să fie vina acestui Lucian? Să-mi placă? Puţin probabil. E un bădăran, un prost crescut. M-a tratat ca pe o servitoare, un gunoi… Nu, nu şi iar… nu! Ce aş putea găsi la el?” Nu putea să o înşele pe Maria. O iubea… Da… Chiar o iubea. Ce dacă ceea ce făceau era privit de către alţii chiorâş. Nu-i păsa. Odată, deschizând Maria discuţia despre homosexualitate în prezenţa unui văr al ei ce era profesor de istorie, acesta a spus, spre stupoarea lui Vasile, că nu are nimic împotrivă. „Dar e imoral!” ţipă Vasile nervos, indignat. „De ce?” întrebă profesorul. „De ce să fie imoral? Oare ce este moralitatea sau imoralitatea? Toate acestea se află doar în mintea omului. Dacă este lege atunci este şi fărădelege. Dacă a merge beat pe drum nu-i frumos, este imoral în mintea mea, dar în mintea altuia nu este aşa. Lui nu i se pare ceva ieşit din comun. E ceva normal, deci: moral.”, „Nu-i acelaşi lucru.”, „Ba da, doar că moralitatea este văzută din mai multe perspective, religioase sau nu. Lăsând la o parte religia, care prea ne conduce vieţile, destinele – şi dacă ar fi doar religia cea care conduce, dar nu. Sunt nişte oameni care se arată religioşi şi ne conduc după propriile canoane pe care nici ei nu le respectă, doar pentru câştig. Dar lăsând deoparte religia, cum am spus, să privim în om, în mintea, în inima lui de unde vin toate: dragoste, ură, sentimentele cele mai des întâlnite. Omul nutreşte pasiuni cu mintea, le aplică cu inima şi le execută fizic. Ce are a face de ce sex este cel de care te simţi atras, dacă dragostea, pasiunea sunt adevărate, pornite din inimă. Atracţia între oameni este naturală, firească, naturalia non sunt turpia – cele fireşti nu sunt ruşinoase. Mă veţi acuza că sunt pro homosexualitate… ha, ha, ha… Nu sunt, dar nici nu o discriminez. Fiecare e liber să aleagă că tot propovăduim cu toţii „liberul arbitru”, nu? Chiar Dumnezeu ne dă această libertate de alegere, în ciuda faptului că unii vorbesc de predestinare. Iar dacă e predestinare, atunci nimeni nu mai este culpabil de ceea ce face afară de Dumnezeu care „a făcut vase de cinste şi vase de ocară”. Dacă pe homosexual Dumnezeu l-a făcut vas de ocară, atunci de ce să-l acuzăm noi de ceva ce îi este dat „de sus”? „Iubiţi-vă unii pe alţii” şi „nu judecaţi, căci are cine să judece, judecata este a lui Dumneze”, spune Biblia. Vedeţi? Chiar religia, cea care acuză pe o parte, pe cealaltă îi scuză… Trebuie să ne dăm după lumea „civilizată” şi să privim pe semenii noştri, indiferent de orientare religioasă, sexuală, politică etc., sau rasă, ca pe aproapele nostru şi să nu-i judecăm, căci are cine să-i judece – dacă credeţi în Dumnezeu. Să nu priviţi aceste opinii precum a făcut Du Verdier, care îşi făcea cucernic cruci în faţa unei opere „cu plină duhneală de ateism”, parva licet componere magnis – dacă e îngăduit a asemăna pe cele mărunte cu cele mari – şi nu veţi fugi de mine ca de ciumă, acea ciumă înveşmântată, aşa cum a văzut-o Apolonius din Thyone. Eu vreu să mă dau după concepţiile actuale şi să renunţ la cele trecute, vechi…”, „Te dai că n-ai încotro, dar de luat, te va lua dracu’… ha, ha, ha…” spusese atunci Vasile, făcându-l pe profesor să râdă. Atunci, când Maria îl ascultase cu atenţie, simţise că în acest profesor putea avea încredere şi chiar un aliat în cazul în care se va descoperi secretul ei, dar avea să afle mai târziu, cu stupoare, că nu era aşa. Acestuia îi plăcea doar să filosofeze, de dragul discuţiei, a contrazicerilor fără rost, şi uneori, ca şi atunci, ţinea prelegeri lungi, înţesate cu citate, doar din mândria de a fi privit ca un „mare învăţat.”

Lili ieşi afară pe gang în aerul răcoros al serii de primăvară şi privi stelele, acele mici luminiţe ce parcă îi făceau cu ochiul. Nu putea dormi. De ce? Ce o tulbura aşa mult? Lucian? Fluturii din stomac ce-i simţise atunci când fusese în braţele lui? Fluturi? De ce se gândise totuşi la fluturi? După o lungă vegetare larvară, simulând moartea, viermele se mişcă, se trezeşte, capătă aripi, părăseşte cristalida, zboară. Ea nu avea aripi. Nu zbura, totuşi, nu era timpul oare să iasă din „cristalidă”? Să-şi ia viaţa în piept şi rolul ei de femeie în casa unui bărbat? Nu avea şi ea nevoie să cunoască dragostea, trupul, îmbrăţişarea unui bărbat? Maria nu ar trebui să-i reproşeze nimic, doar ea îl avea pe Vasile şi ea nu avea nimic împotrivă. De ce ar avea Maria ceva împotrivă dacă s-ar mărita… La dracu’! Ajunsese prea departe. De la Lucian, la măritiş. Unde era legătura între gândul „Lucian” şi gândul „măritiş”? Doar nu le cuplase gândindu-se să se mărite cu Lucian? Se sperie. Un frison îi străbătu şira spinării. Cu toate acestea, trebuia să-şi caute un bărbat pe care să-l iubească, s-o iubească, chiar dacă ar înşela-o astfel pe „Doamna Nifleset” a Mariei… ha, ha, ha… „Doamna Nifleset”!… „De unde am mai scos-o? Şi ce nume i-am dat! Semnificativ ebraic, la fel cum făceau aceştia pe timpul Judecătorilor, dând copiilor nume semnificative, cabalistic… ha, ha, ha… Această seară a „botezului” păsăricii Mariei ar trebui să n-o uit”. Se întrebă dacă să-şi dea palme ca în Basché sau să scrijilească cu cuţitul pe scândura ce împrejmuia gangul. Într-un final nu recurse la niciuna dintre acestea, ci intră în casă şi se băgă în pat, adormind cu… Lucian în gând…

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 693