Umbre (Fantomele trecutului), Partea întâi – Lili – Capitolul 7

Publicat de Cezar C. Viziniuck, 3 martie 2014

În jurul orei 10, a doua zi dimineaţă, Maricica împreună cu Dumitru bătură la uşa lui Lucian, care, aplecat asupra unui morman de hârtii, încerca să scrie – spun încerca deoarece până atunci, în decurs de aproape o oră, nu reuşise să scrie decât „Capitolul 1”.

– Intră, spuse el ridicându-se de la masă, crezând că e Lili.

Mai întâi intră Maricica, apoi Mitică ocupând tot spaţiul uşii cu statura lui impunătoare.

– Salutări, vere. Nu te mai vede omu’ ca pe cuc. Ce faci toată ziua aici, singur?

– Dar nu sunt singur. Uite… şi-i arătă doi căţei rămaşi orfani pe care el îi luase de dimineaţă în casă şi-i aşezase într-o lădiţă din lemn găsită pe afară.

– Ce frumoşi sunt! spuse Maricica aplecându-se asupra lor şi mângâindu-i. De unde îi ai?

– O căţea a născut în grajdi şi azi dimineaţă am găsit-o moartă. Am luat eu puii şi m-am chinuit să-i hrănesc cu o seringă.

– Ăştia au nevoie de lapte. Ai lapte?

– Am. Am cumpărat ieri două sticle din oraş.

– Dint-ăla cumpărat? Dar acela e poşircă… Lor le trebuie lapte adevărat. Maricico, să-i dai nişte lapte.

Între timp, se aşezară pe unul dintre paturi.

– Vă servesc cu o cafea?

– Da… mulţumesc.

Lucian le puse câte o cafea şi se aşeză pe celălalt pat.

– Am venit să văd cum te descurci, spuse Maricica. Văd că ţi-ai luat aragaz şi… radio.

– Mda… aveam nevoie de ele. Îmi era greu să aprind focul în fiecare dimineaţă pentru a face cafea.

-Ştii la ce mă gândeam? întrebă Mitică. Să mergi duminică cu mine prin pădure. Putem trece dealul la Voroneţ, să vizitezi mănăstirea… Ce zici?

– Încă nu ştiu ce să zic. Te anunţ eu de sâmbătă. În cazul în care nu am alt program…

– Dar ce program să ai? Doar nu cunoşti pe nimeni sau…

– Taci femeie din gură! Ce te interesează pe tine? Poate are şi el treabă… Vrea să meargă undeva… Ce te doare capu’? Apoi se adresă lui Lucian: Bine atunci. Rămâne să mă anunţi tu.

– Dar cu maşina nu se poate merge la Voroneţ?

– Cum nu? De la intrare în Humor, la dreapta. Este şi indicator. Totuşi, mă gândeam că prin pădure e mai frumos şi nici nu e mult de mers. Faci cam două ore până acolo.

– Mă mai gândesc. Oricum, vreau să merg la Voroneţ indiferent cum: cu maşina ori nu. Mi-a povestit mama că e tare frumos acolo. Ce-s. maici ori călugări?

– De niciunele. A fost biserică de mir, acum e doar muzeu de vreo 5-6 ani.

Vizita celor doi se termină. Asiguraţi că Lucian se acomodase şi se instalase destul de bine, plecară. Lucian luă o parte din colile de hârtie de pe masă şi ieşi pe gang. Nu-i trecea nimic constructiv prin cap. Nimic ce ar putea fi un început de roman. Mintea lui era ocupată de Lili şi de apropierea venirii ei. Nu ştia la ce oră urma să apară, de aceea era cuprins de o oarecare tensiune. Se lupta pentru a înţelege ce simte pentru ea: iubire sau doar dorinţă carnală. Când eşti cuprins doar de dorinţă carnală, rezumată doar la sex fără obligaţii, sigur nu te emoţionează în niciun fel prezenţa sau mai mult chiar absenţa acelei persoane de care eşti atras. „Faci un duş şi te speli de tot parfumul ei de curvă!” obişnuia el să spună atunci când, împreună cu prietenii săi, ieşeau la club sau pe plaja de pe Golden Coast unde obişnuiau să meargă. În cazul lui, în acele momente, spre deosebire de alte dăţi, dorinţa carnală i se părea ca un surplus, un premiu, un cadou oferit de persoana iubită ca răsplată a dragostei şi răbdării. Dacă în acea zi avea să-l lase să-i atingă mâna, s-o sărute, ar însemna foarte mult pentru el, chiar dacă va mai avea de aşteptat până s-o cunoască fizic. Era mulţumit – şi chiar simţea asta – să se afle numai în prezenţa ei. Să ştie că totuşi atenţia acelei fete misterioase, fără trecut (O întrebase pe Maricica despre trecutul ei, dar nici ea nu ştia nimic concret. În schimb, îi spuse doar cuvinte de laudă la adresa ei. „Dacă te gândeşti să te căsătoreşti vreodată cu o fată de aici din sat, Lili e cea mai bună recomandare.” îi spuse ea. Nu se gândea la căsătorie, dar nici nu putea trece cu vederea cel puţin de prima parte a spuselor Maricicăi.), era îndreptată spre el. „Dacă mi s-ar dărui, totuşi, aş considera-o curvă doar pentru simplul fapt că de la a doua întâlnire cedează? Nu… Nu cred. Şi, până la urmă, de ce oare o femeie ce se culcă de la prima întâlnire sau îşi schimbă partenerii este numită „curvă”, şi acest cuvânt este atât de imoral, plin de ruşine, arătat cu degetul de toţi, iar pentru un bărbat ce-şi schimbă partenerele de pat ca pe şosete nu-l ponegreşte nimeni, din contră, îl consideră un cuceritor, o persoană râvnită, chiar dacă numai pentru câteva ceasuri? Oare femeile nu au şi ele dorinţe ca şi bărbaţii? Nu sunt şi ele la fel de îndreptăţite să nu se mărite virgine, la fel cum caută bărbaţii să se îndreptăţească?” Nu-şi dădea seama, dar se contrazicea singur. Încerca prin această contrazicere – căci era la fel de critic şi grosolan cu cele ce cedau din prima ca orice bărbat şi avea aceleaşi replici: „Dă-o dracu’ că e curvă!”, sau aceleaşi recomandări: „Du-te la aia că se … pe rupte! Te descarci şi pa.” – să o scuze pe Lili dacă aceasta, prin absurd – ştia sigur că doar prin „absurd” – ar fi cedat în acea zi şi i s-ar fi dăruit.

Lili nu se lăsă prea mult aşteptată. În jurul orei unu, în timp ce el îşi hrănea căţeluşii, apăru de după copacii ce ascundeau casa de ochii celor din sat, ca pe o fortăreaţă medievală. Era îmbrăcată într-un hanorac roşu ce-i scotea în evidență ochii-i negri, mari, şi într-o pereche de pantaloni sport de aceeaşi culoare, doar o idee mai deschisă. Urca dealul păşind încet, fără grabă, parcă purtată de o adiere slabă a vântului.

– Bună, spuse ea gâfâind uşor în urma efortului făcut.

– Bună.

– Dar ce ai acolo? Ochii-i fugiră spre ghemotoacele de blană albe cu negru pe care Lucian le ţinea pe braţe în cutie. Căţei? Ce drăguţi sunt!

Îşi înfipse amândouă mâinile în blăniţele lor pufoase şi-l ridică pe unul în direcţia feţei sărutându-l pe boticul negru şi umed. Doi ochi ca două mărgeluţe negre o priviră curioşi. Un mic scherlăit parcă îi cerură să-l pună la loc pentru a-şi lua şi el porţia de mâncare. Lucian încă se mai chinuia cu seringa, să-i hrănească. Urma să meargă în seara aceea la Maricica, să ia dea o sticlă cu lapte şi un biberon de la băiatul ei ce încă mai „trăgea” la biberon, chiar dacă avea deja trei ani.

Lili îl ajută să hrănească cățeii, apoi îi așezară în cutie într-un colț al gangului.

– Îți fac o cafea?

– Nu, mulțumesc! Vii să culegem ghiocei?

– Sigur.

Merseră împreună pe dealul din spatele casei, unde creșteau pâlcuri de ghiocei, ciuboțica cucului și albăstrele. Lucian mai mult o privea pe Lili, ce alerga de la un pâlc la altul precum un copil, radiind de fericire, decât culegea florile albe, în formă de clopoței. Părul ei ca abanosul strălucea în lumina soarelui primăvăratec. Cu un buchet mic de ghiocei, printre care înfipse și câteva albăstrele și ciuboțica cucului se îndreptă spre Lili și i-l dete. Mâinile celor doi se stinseseră și Lili simțise ceva ca o furnică ce alerga repede pe șira spinării, rece, apoi din ce în ce mai fierbinte. Ochii li se întâlniră. Lucian se aplecă și aproape surprins de faptul că ea nu protestă, îi atinse buzele. Acea simplă atingere se transformă într-un sărut lung, pasional, năucitor chiar pentru tânăra femeie. Se desprinseră într-un târziu și Lili se îndepărtă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Ar trebui să plec acasă.

– Nu mai poți rămâne?

– Nu. E mai bine să plec.

– Bine atunci. Să mergem să-ți dau cartea.

Coborâră spre casă. Lili nu mai intră. Îl așteptă afară, unde Lucian îi aduse volumul său de poezii „The flowers heart”. Pe prima pagină, Lili găsi scris, caligrafic: „Pentru Liliana Tcaciuc, din partea autorului, cu dragoste”, iar dedesupt, o semnătură cu multe „floricele”.

– De unde ai știut cum mă cheamă?

– Maricica mi-a spus.

– Aha!

Plecă.

Lucian, rămas singur, își dădu seama că ei îi fusese frică să mai rămână. Se temea de ceea ce ar fi putut urma. Sărutul, îmbrățișarea – în mintea ei se transformară într-un real pericol. Urmau să se mai vadă duminică după-amiază, când el își programă un picnic undeva între ghiocei, dacă vremea va fi îndeajuns de bună.

Alte capitole din ”Umbre (Fantomele trecutului)”, de Cezar C. Viziniuckagata.ro/umbre-fantomele-trecutului


Cezar C. Viziniuck

Este născut la data de 22 mai 1978, în orașul Gura Humorului, Suceava. Din anul 2005, locuiește în Botoșani. Apariţie în revistele Nomen Artis (http://nomenartis.ro) Revista Literară Bucovina (http://filadebucovina.ucoz.ro) Luceafărul (www.luceafarul.net). Web: http://www.artaliteratura.ro

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 817